Zice Cioran: "O atitudine şi o concepţie de viaţă care nu răsar dintr-o reală efervescenţă lăuntrică, dintr-o complexă frământare a subiectvităţii, n-au absolut nici o valoare, precum n-are nici o valoare întreaga informaţie livrescă, dacă nu este adaptată unei energii subiective specifice” …şi vrând nevrând gândul m-a dus la Beethoven, poate nu numai pentru că ceea ce spune Cioran mi se pare o sinteză a existenţei ruptă de ordinar, dar şi pentru că 16 decembrie este ziua Lui de naştere.
Mă intreabă, sora mea
- Ţi-aminteşti cum îl ascultam pe Beethoven? La radio, evident. Parcă era duminică dimineaţa, nu-mi mai aduc aminte?!
- Sigur că nu-ţi mai aduci aminte, nici n-are imporţantă ce zi era, important era că-l ascultam, pe el sau pe Richard Strauss sau Wagner sau Grieg sau oricare altul pe care tata ni-l prezenta pe scurt şi pe urma ne aşeza în faţa radioului cu indicaţia precisă că trebuie să ASCULTǍM.
- Şi ascultam.
- Sigur că ascultam, lecţiile de pian erau cum erau, dar exerciţiul zilnic părea un supliciu din care visam să ies teafară - şi sunt sigură că şi tu – şi duminicile, aşa anemice cum erau, compensau, “spălau” obrazul ignoranţei şi, presupun, calmau cumva spaimele tatei că s-ar putea să trecem prin viaţă amputaţi de indiferenţa şi şi mai rău, de imposibilitatea de a celebra muzica dincolo de simpla atracţie a sunetului….
- De ce ne-am “oprit” noi la Beethoven e totuşi o întrebare deschisă pentru mine, ne duceam la Catedrală la Sf. Iosif să-l ascultăm pe Bach – doamne, cum îl chema pe organistul ăla, era o personalitate şi eu i-am uitat numele ca unui precupeţ oarecare, ba nu, Pruner era, chiuleam şi ne duceam la ARLUS ca Dinu Lipatti să ne înveţe cine-i Chopin sau Schubert, garantez că urcam Alpii respirând Richard Strauss, dar întotdeauna reveneam, revenim la Beethoven ca singura şansă de “cuprindere”, de “total”, totalul acela fără fisuri, impenetrabil perfect, absolut.
- Pueril totuşi! Întrebările de genul ăsta rămân în suspensie tocmai pentru că nu-şi au rostul, când e vorba de artă, te “cufunzi ca într-o mare de visări dulci şi senine” şi te mulţumeşti cu şansa de-a o face….şi gata!
- Surprinzătoare deschiderea subtilă a Pastoralei, nu crezi? Vine ca o suflare, deşteptare înceată, mişcare unduioasă, sonoritatea discretă nu-şi permite să tulbure ritmurile fireşti, în mod sigur omul nu e prezent în acest univers, stă undeva pe aproape totuşi şi, total necaracteristic lui, nu se amestecă, admiră şi se încântă de armonia perfecţiunii pe care numai natura o poate oferi. Omul – închipuie-ţi - stă deoparte, admiră sau se face că nu vede şi stă… alături.
Viziunea beethoveniană asupra naturii implică respect, ecoul relativ romantic obligă observarea unui univers de care ne bucurăm fără a-l putea modifica .
Şi probabil nici nu vrem s-o facem.
- Îţi dai seama ce căsnită e intervenţia asta a ta?
- Totdeauna când încerci să vorbeşti despre muzică e …căsnit, cum zici tu, sunetul are limbajul lui intraductibil, orice transcriere a specificului e un chin pe care ni-l asumăm doar ca o imposibilitate-posibila de a ne elibera de presiunea emoţională, cum altfel să respiri uşurat după ce te inundă chemări transcendente şi, mai ales, iţi aruncă “în aer” toate preconcepţiile stivuite, chivernisite, protejate de gija zilei de mâine?
Ieri am ascultat, după mult timp, “Sturmsonate” şi parcă niciodată n-am realizat mai acut că “furtuna” de pe clapele pianului este Beethoven însuşi – totdeauna este El insuşi, o să-mi zici, lasă asta- “treptele” furtunii sunt urmele paşilor LUI, uşor derutate de începuturi, impun ritmicitatea speranţei, a încrederii, a “ştiinţei’ de a fi într-o lume fără surprize, calmă, mângâietoare chiar; răvăşită, însă, de bătălia ascunsă a îndoielilor, a exigenţei, a chinului interpretativ, urmele se precipita devastator, “furtuna” creierului, a talentului reaşezând valorile fireşti în ordinea unică a genialităţii.
“Music is the one incorporeal entrance into the higher world of knowledge which comprehends mankind but which mankind cannot comprehend.” zice Beethoven eliminând echivocul interpretărilor profane.
Poate Cioran!...şi-i las cuvântul “greu” să vorbească”: “Cine nu s-a simţit nul, vid sau aproximativ în faţa freneziei beethoveniene, n-a înţeles nimic din această muzică. Pe care ar trebui s-o distrugem pentru a mai avea dreptul la orgoliu”
- Beethoven semnează răspunsul la scrisoarea semnată maliţuos de fratele său, Karl “land owner” adăugând, “brain owner”