Era o căsuţă dărăpănată în care mă îndoiam că locuieşte cineva. În schimb, livada ei de citrice şi măslini trăia, înflorea şi purta rod după cum le e sortit pomilor de oriunde s-ar afla, ocrotiţi sau uitaţi de Dumnezeu şi de mâna omului. Casele din care copiii pleacă pe rând, iar părinţii îmbătrânesc prea repede şi se duc apoi, după legea firii, devin ulterior mărul discordiei între moştenitori. Hai, banii îi mai împarţi dacă ai un avocat bun, îi plăteşti procente impertinente şi lichidezi datoria la fisc! Oricât ar rămâne de puţini, tot găseşti o gaură de astupat în buget. Desigur, fără ceartă şi ruperea relaţiilor între cei care se bucură a fi din acelaşi sânge şi din aceeaşi carne, mai rar!
Cine a pus laba pe dolarii ascunşi? Şi pe mâna cărei cumnate au încăput sfeşnicele de argint ale bunicii Sima? De ce i se cuvine surorii Zeta inelul cu briliante dacă n-are copii? Cui o să-l lase? Să ajungă la străini? În ce se transformă toate nimicurile astea pe care le adunăm de-a lungul vieţii privându-ne când de una, când de alta şi de care nimeni n-are practic nevoie!
Dihonie şi ură în sânul familiei care, cât de cât, se mai întâlnea de Paşte şi de Anul Nou! Deodată, un zgomot înspăimântător îmi alungă gândurile negre. Un motor ambalat la maximum, scrâşnete, icneli, voci întretăiate şi un fel de geamăt neomenesc. Dau fuga în balcon şi ce mi-e dat să văd? Toţi copacii din livada casei învecinate, încărcaţi de poamele lor, cu frunzele tremurând, acoperite de praful adunat după ultima ploaie din primăvara trecută, cu trunchiurile lor încă vii, cu seva încă circulând prin vinele lor vegetale, cu ecourile trilurilor păsăreşti încă răsunând, zăceau acum victimele unui tractoraş pictat, condus cu furie înainte şi înapoi de un inamic în şort. Moştenitorii făcuseră cea mai profitabilă afacere: vânduseră unui antreprenor!
Hâââc, dă-i! Vjjjj! Ţi-arăt eu cine-i mai tare! Prrr! Prin dreapta, îţi spun! se auzi glasul cozii de topor care vedea toată acţiunea din perspectiva obiectivă a chibiţului. Cei doi se hotărăsc să-i acorde duşmanului, un pin falnic, cu crengi semeţe, încărcate de conuri brune, cu miros parfumat de răşină, un răgaz. Cât am visat la pădurile din Carpaţi privindu-l! Nu o dată am fost pe punctul să încalc teritoriul proprietăţii condamnate din vecini, să intru în livada în mijlocul căreia trona majestuos şi fără a face cunoştinţă prealabilă, neţinând seama de manierele mele europene, să-i strâng în braţe trunchiul noduros, să-mi culc obrazul pe crăpăturile aspre şi să aspir pe nări parfumul lui bărbătesc de conifer falnic, cu spinarea dreaptă. Cu el se luptau acum cei doi flăcăi, iar lupta a fost lungă, istovitoare, pe viaţă şi pe moarte. Iar eu, cu obrajii în palme şi sufletul la gură, am asistat la execuţia publică. Spre prânz, l-au urnit. S-a aplecat a dojană într-o rână. Dar tot semeţ! S-a scuturat de ace în silă. Dar tot neclintit!
Zgomotul motorului suprasolicitat căpătase dramatism. Partenerul pedestru tăia surcele din leşurile celor ce fuseseră lămâi, portocali şi măslini plantaţi după poruncă de Anul Nou al Pomilor, văruiţi primăvara, udaţi cu furtunul în zori de zi, inundaţi în apa sfântă a acestor meleaguri uscate.Toţi morţi acum. Dar niciunul nu fusese ca el! El avea şanse să învingă. Se vedea că e din tagma luptătorilor. Era dintre cei care ştiu că mai au zile, în ciuda adversităţilor şi că, de fapt, nu soarta le e potrivnică, ci uneltele ei.
Lucrătorii, cu cămăşile lipite de transpiraţie pe spate, îşi răcoreau obrajii stacojii cu apa stătută dintr-o sticlă de plastic şi râdeau a nesimţire făcându-şi un nou plan de atac. Îl şi vedeam pe fălosul meu pin ars pe propriul său rug, doborât de fierăstrăul nemilos, cu coroana-i stufoasă ghilotinată, sau ciumpăvit cu securea de război. Uruitul ameninţător al tractorului reîncepu mai abitir. Simţeam cum mi se scurtează şi mie zilele odată cu cele ale pinului centenar. L-au zgâlţâit, l-au împins în toate direcţiile, dar el primea loviturile cu un soi de resemnare mândră, parcă-şi accepta sfârşitul pe care îl dorea în picioare.
Când cerul s-a îndoliat, în prag de seară, cu un şuierat zeflemitor, cu un pârâit de oase frânte, cu un trosnet brutal, din rărunchi, s-a frânt. Dar rădăcinile lui pătrunse cu dragoste pătimaşă în străfundurile pământului care i-a dat viaţă, nu s-au rupt. Îmbrăţişarea lor vegetală n-a putut fi descleştată. A rămas o buturugă, chezăşie a unei existenţe demne, a unei frumuseţi în veci nepieritoare, o promisiune a renaşterii viitoare. În tăcerea care s-a aşternut după ce stolurile păsăretului s-au retras, parcă auzeam strădania lăstarelor din ciot de a vedea lumina zilei…