„La Berthold Aberman, discursul narativ
este o componentă nativă!
(George Astaloş)
Am ştiut din totdeauna că a ajunge să ţi se ia un interviu ar trebui să fi o personalitate, un talent ieşit din comun, sau să ai cel puţin doi prieteni în funcţii înalte: Unul să te propună şi altul care să te susţină! Un bun amic mi-a spus: „Dacă nu ai ceva din toate cele citate, nu reuşeşti nimic!”. Nedumerit i-am răspuns: „Va trebui să treacă o viaţă spre a ajunge mare? Şi dacă nu va fi suficientă...?”
Întrebare: Cine eşti Berthold Aberman?
Răspuns: Spre a mă face cunoscut mai bine celor din imediata apropiere, nu vorbesc de prietenii [cum se intitulează unii] am trecut la „Suprema hotărâre” de a-mi lua un interviu spre a putea constata cel puţin dacă eu mă cunosc. Am scris despre unii dintre cei pe care i-am citit cu aceleaşi sentimente de preţuire cu care m-am privit pe mine şi întotdeauna m-am bucurat sufleteşte de orice reuşită a unui om. Nu toţi oamenii sunt altruişti!
Lipsă totală de modestie vor spune unii… Era şi timpul, vor spune alţii. Nu este deloc necesar a publica şaisprezece cărţi, două într-o recentă apariţie, multe în stadii diferite la care lucrez, participarea activă prin articole ce se întind pe o mare arie de probleme la diferite publicaţii reviste apreciate de cronici, cititori, prin numeroase scrisori.
Întrebare: Cine te crezi?
Răspuns: Pe timpul meu… ar fi fost suficient să scrii o singură carte - dar bună! Am dorit şi eu la fel cu mulţi dintre cei care au păşit pe acest drum minunat, al scrisului atât de anevoios, a scrie, a publica dar şi de a fi citit. Urci pe un munte şi nu scrie nicăieri că de o faci, este posibil să şi ajungi pe vîrful cel mai înalt al munţilor Himalaia-Posibil… dar, ia timp. In cariera mea militară lucrând în domeniul măsurătorilor terestre la Direcţia Topografică Militară, fostul Institut Geografic al Armatei având tangenţă cu lucrările geodezice, astronomice dar şi fotogrammetrice, întotdeauna am ştiut că lume privită de sus e diferită de cea terestră. Nu vreau să pătrund în alte sfere decât cele pământene. Ce-i drept, năstruşnică idee. Să-ţi iei singur un interviu? Ai mai auzit vreodată că a avut loc un asemenea sacrilegiu?
Întrebare: Ce te-a determinat să iei această „modestă” hotărâre? Chiar nu te gândeşti ce va spune lumea? Nu trăim cu ea şi totuşi…
Răspuns: Gândind că ajuns la a şaisprezecea carte, editate distribuite şi apreciate, ţinând cont de sfatul dat nu numai de prietenul-cunoscutul scriitor George Astaloş, care m-a citit nu numai între rânduri ci şi printre rânduri şi a putut descoperi că există în ele ceva specific minunatei meserii de topograf, măsurător al terenului, printre puţinii, modest spunând, din lume care scrie cu atâta naturaleţe şi sinceritate despre topografi, situaţii, oameni, locuri, obiceiuri, proverbe, întâmplări, într-o limbă şi un stil propriu, lipsit de falsa pudoare afişată de mulţi alţii, descrieri autentice, uneori dureroase, alteori hazlii, la fel cum şi-au cules alţi scriitori, subiectele din domeniul lor de activitate.
Întrebare: Planuri?
Răspuns: Numeroase, totul depinzând de „Foaia de drum” dată de bunul Dumnezeu.
Întrebare: Cine eşti şi de unde vii?
Răspuns: Întrucât nimeni, cel puţin până acum nu mi-a acordat cinstea sau încrederea de a mă întreba în ciuda faptului că sunt un om mare azi, înregistrat în acte figurez cu 1,80m [a se citi nu numai în buletinul pe care l-am aruncat, figurând preferabil drept „Născut mai devreme”, şi cel mai mare scriitor din Nazareth Illit –de limbă română [la această oră neexistând altul].
Întrebare: Amintiri din primii ani de şcoală?
Răspuns: Originar din minunatul oraş Galaţi. Născut la 27 ianuarie 1932. Însoţind părinţii având chemare spre muncă găsită cu multă trudă, peregrinând [parcă predestinat viitorei meserii] prin diferite locuri, ajungând în frumosul oraş Bacău pe (tot) timpul războiului, am avut norocul de a învăţa la „Liceul Regele Ferdinand” – şcoală renumită şi pentru minunaţii profesori care m-au îndrumat, ca mai apoi să mă găsesc stabil în Bucureşti la terminarea războiului continuând studiile la „Liceul Profesorii Asociaţi” şi ulterior la „Liceul Ciocanul”.
Întrebare: De unde şi până unde militar?
Răspuns: În albumele de familie figurează tatăl meu ca maistru militar reangajat, în ţinută militară de care era foarte mândru. Nesuportând a fi subordonat, cariera lui a avut o viaţă scurtă. Eu sunt absolvent al Şcolii Militare de topografie din cadrul fostului Institut Geografic Militar din Bucureşti [promoţia 1952] actualmente Direcția Topografică Militară (DMT). Îndrumat şi educat, am îndrăgit viitoarea meserie de topograf, geodez şi fotogrametrist, cartograf datorând enorm renumiţilor mei profesori: Dr. Nicolau Bârlad, Gen(rez) Virgil Ion, prof. Ovidiu Mălăcescu şi mulţi alţii... Apreciind libertatea, iubind natura, oamenii, cutreerând meleagurile frumoasei ţări natale, visând, înfăptuind, recompensat, avansat, decorat dar şi deziluzionat. Am avut o frumoasă carieră militară de peste treizeci de ani. La cerere - aveam prea multe pietre la dosar, rude în străinătate pe care nu le cunoştam -, după mai mult de 30 de ani de carieră militară, aniversând 50 de ani, am aniversat şi pensionarea. Cât de repede trec anii pe hârtie! La banchetul de despărţire, am fost întrebat de un mare comandant: „Cum se face ca un evreu să îmbrăţişeze o asemenea meserie care cere eforturi deosebite de muncă...” şi a doua întrebare: „Dacă la voi la evrei, se arde trupul după moarte?”. Am răspuns având suficiente dovezi: „Am iubit munca la fel ca toţi evreii, care în marea lor majoritate nu au muncit decât atunci când munca le-a fost interzisă”. Cât priveşte arderea… „Nu e oare suficient cât am fost arşi în viaţă? Apoi, ce vină am că nu m-am născut în America?”.
Nu sunt singurele întrebări la care nu am găsit răspunsul nici azi… Sunt căsătorit, am două fete –plecate în drumul vieţii lor, absolvente a Facultăţii de chimie. Ele mi-au adus noul titlu pe care-l port cu drag „BUNIC”! Am cinci nepoţei pe care-i iubesc nespus de mult şi care mă iubesc la rândul lor, cu atât mai mult când le aduc cadouri [Şi când nu le aduc?]
Întrebare: Cum ai ajuns în Israel?
Răspuns: Numeroase au fost încercările de plecare cu părinţii, toate respinse. Imediat - ceea ce a înseamnat după cinci ani de la pensionare -, prima experienţă având-o prin plecarea primei fete şi apoi, familia. Acum că au trecut un număr însemnat de ani poate aş putea reda ce a însemnat plecarea ei, aşteptarea noastră şi ce sacrificii a cerut îndeplinirea acestui deziderat. Sacrificii pentru fericirea copiilor că eu eram şi am rămas legat de ţara în care m-am născut. Asta în legătură cu viaţa. Mi-am împărțit sufletul rămănând o parte în țara natală iar cealaltă luând-o cu mine.
Întrebare: Şi în legătură cu scrisul?
Răspuns: Vreau să cred că am fost şi voi rămâne tot restul vieţii un optimist chiar şi atunci când nimic din preajmă nu-mi justifică încrederea în bine. Toată viaţa am fost prieten devotat, sincer mergând până la sacrificii, chiar dacă am greşit de multe ori luându-mă drept etalon, suportând consecinţele. Am moştenit-o pe mama... pe care o văd în amintire aplecată asupra unei cărţi imediat ce avea o clipă de răgaz. În şcoală am îndrăznit să adresez colegelor cîteva acrostihuri, am participat la numeroase „Procese Literare”, concursuri, am scris diferite articole cu caracter tehnic la ziarul armatei, dar activitatea mea s-a desfăşurat pe toate coclaurile ţării, timpul fiindu-mi limitat, asta neînsemnând că „în lada de campanie” să nu-şi găsească întotdeauna locul cărţile pe care le-am iubit nespus de mult.
Aici, în Israel, am trimis câteva însemnări la ziarul local din Nazareth Illit, apoi încurajat, la ziarele noastre de limbă română şi spre mulţumirea mea sufletească, de atunci mi-au apărut aproape cu regularitate articole abordând cele mai diferite tematici, primind confirmarea prin aprecierile cititorilor. Mi-am materializat dorinţa de a scrie încurajat de marele nostru scriitor, maestrul Marius Mircu, cel care de la prima apariţie de carte mi-a scris că „scriu cu sufletul şi nu cu tocul"; prietenul-scriitorul, dramaturgul, eseistul şi poetul George Astaloş, coleg din armată cu care m-am întâlnit după mulţi ani la Bucureşti, venit de la Paris.
Recomandat cu multă căldură încă de la debut de scriitorul, Astaloş George, prin prefaţarea primului roman de proză scurtă „Trăiri”, remarcat atunci dar şi după apariţia romanelor apărute ulterior de apreciatul critic Carol Isac, Ion Cristofor Filipaş care mă menţionează în cartea sa [Scriitori din ţara sfântă vol. 3] Am fost preciat de cronici li am avut o numeroasă corespondenţă cu Saul Carmel, M. Mircu, G.Mosari, Horia Aramă, Maria Pal, Simona Kiselevscki, Solo Har-Herescu, Felix Caroly, G. Iosub, A. Fischof, Madelaine Davidson şi mulţi alţii... Cititorii m-au îndrăgit şi încurajat să continui chiar de la prima apariţie. Sunt un participant permanent al activităţilor „Cercului Cultural Haifa”, şi a „M. Sebastian-Naharia”.
Iubirea de oameni, a naturii în mijlocul căreia mi-am desfăşurat întreaga carieră militară, o foarte apropiată cunoaştere a oamenilor, locurilor, obiceiurilor mi-au dat posibilitatea de a mă numi „bogat sufleteşte”. Adevărata viaţă este ceea ce scriu şi nu numai un pretext pentru mine. Mă implic dar şi implic cititorul!
Întrebare: Cărţi publicate?
Răspuns: Încet dar sigur ajuns relativ destul de repede deja şaisprezece romane: „Trăiri”, „Ultima clipă”, „Trecutul doare”, „Preşedintele văduvelor”, „Nimic nu mai e cum era”, „Viaţă, viaţă cum treci”, „Scrisori nevinovate” „Descoperirea” „Valy”, „Tributul naivităţii”, „Uită-mă” „Întrebări nerostite”, „Dragoste târzie”, „Primăvară în plină iarnă”, „Viaţa, o iluzie”, „Deziluzii” şi multe altele în proiect...
Presa şi cititorii mei au identificând calitatea, atractivitatea pentru subiectele abordate, stilul şi chiar condimentarea scrierilor lipsite de acea pudicitate falsă, abordată de aşa zişii „pudibonzi”. Ce carte aparţinând unui recunoscut scriitor este scutită de pagini mai puţin interesante, cine a fost oprit a trece peste pagina sau paginile neinteresante. Nu laudele ci cărţile rămân sau dispar în timp! Într-un articol al cunoscutului şi apreciatului poet Andrei Fischof, acesta îl citează în revista „Vatra veche” din România [Tg. Mureş] pe poetul şi criticul A. Muşină: „Există «Cărţi-neveste» şi «Cărţi-amante». Primele sunt recunoscute în public ca o lectură obligatorie şi de la sine înţeleasă pentru intrarea în societatea neprimitoare, enciclopedică a intelectualilor cultivaţi adică, în vreme ce în categoria doua intră lecturile «nepermise», făptuite pe sub masa oficială, conţinând, chipurile, atentate la pudoare intelectuală, dar pline de adevăruri şi emoţii nefalsificate. Ca în viaţa de toate zilele, prima categorie devine plictisitoare după o vreme, neschimbându-se de decenii, în vreme ce a doua, mereu nouă şi îmbogăţită în sensuri, rămâne plăcere ascunsă”. Am optat pentru a doua variantă.
Scriitorii Ionuţ Chiva şi Claudia Golea, într-o convorbire cu Cristian Tabără şi cu apreciatul critic Dan C. Mihăilescu, au spus: „Sexul nu e esenţa vieţii dar face parte din ea; cine vrea citeşte, cine nu întoarce pagina. Romanul nu mai este azi acelaşi cu cel de pe timpul bunicii, nu sexul în sine dar la orice vârstă există în felul lui. Nu se trăieşte livresc ci autentic... în rest, cititorul în funcţie de preferinţe. Un roman n-o să schimbe niciodată lumea!”.
Întrebare: Stilul personal şi subiectele abordate nu deranjează?
Răspuns: Aici cred că ar fi foarte multe de spus. Mă declar un nonconformist. Am curajul de a mă considera lipsit de prejudecăţi tradiţionale. Cândva problemele sexuale şi descrierea lor erau considerate un exces al literaturii, al impudorii. Era atunci considerat un act al îndrăznelii şi nu-l consider o decădere în subliteratură. Azi îi privim altfel pe Lautréamont, Sacher, Masoch, Dali, Creangă, Gide, Bogza, Aragon şi chiar procesele intentate lui Baudelaire sau Flaubert pentru încălcarea legilor moralităţii în operele lor. Erosul a jucat întotdeauna un rol puternic.
Cât priveşte prietenia, sunt adeptul ei până la sacrificiu, sincer şi tandru, aiurit uneori, am un ascuţit spirit ironic dar şi autoironic, uneori mă expun dar sunt ocrotit de sinceritatea ce se desprinde din scrisul meu. Ce-i drept cer şi mult, puţină reciprocitate. Muncesc mult dar cu satisfacţii deosebite şi fac din orele de noapte zi, o fericire, o părticică din dorinţa de a trăi. În scrisul meu am învestit nu numai uriaşe eforturi financiare ci şi mult suflet având bucuria de a primi de la cititori că scrisul meu a plăcut, a ajuns la „Casa sufletului”. Ceea ce mă mulţumeşte este armonia existentă cu mine dar şi cu semenii-cititorii cărora le sunt şi le voi rămâne totdeauna recunoscător pentru încurajări.
Întrebare: De ce atâta grabă? De ce atât de mult?
Răspuns: Într-una din convorbirile literare ce aveau loc la Cafeneaua Literară, întrebat de poetul Vasile Voiculescu: „Cum stăm cu exigenţa, cu factorul calitate”, Liviu Rebreanu a zâmbit larg şi a replicat imperturbabil: „Cantitatea, indiferent de valoare, dovedeşte totuşi bogăţia râvnei creatoare. Înainte de a alege, trebuie să ai din ce anume să alegi. Cantitatea devine astfel premiza calităţii. Bogăţia cantităţii permite o mai îngrijită selecţie calitativă… [Desigur păstrez proporţiile]”. Am citat din: „Cafeneaua Literară şi boema din România”, Antologie de Florentin Popescu
Am avut o viaţă foarte agitată, grea în meseria de teren dar dăruindu-mă în totalitate frumuseţii ei. Ofiţer Superior, topograf în Armata Română, de peste treizeci de ani, primind numeroase ordine şi medalii. Am fost singurul în această grea dar minunată meserie, niciodată considerând că ar exista vreo deosebire între mine şi cei din jur. Ceilalţi evrei, nu mulţi la număr în aceeaşi armă, au prestat alte meserii (din arma de elită): geodezie, fotogrametrie, cartografie… Fiecare a lăsat o urmă în activitatea sa!
Am încercat şi aş fi fericit să fi reuşit, în câteva idei să mă prezint cum sunt, şi nu cum aş fi vrut să fiu. Nu am dorit ridicarea unei statui, fie chiar bust aşa cum am auzit în urmă cu zeci de ani, despre Victor Eftimiu care ar fi spus: „De ce să aştept ca după moarte să mi se ridice o statuie drept recunoaştere a scrisului meu? Şi dacă nu mi-o ridică? Mi-am comandat-o singur să fiu mai sigur”. Eu nu am această posibilitate. Mi-am comandat din timp un timbru! Bineînţeles cu chipul meu dar nu de azi. Nu rentează a rămâne pentru posteritate semănând cu altcineva. Spun celor care mă întreabă de vârstă că sunt născut mai devreme iar în ajutor, tot limba mea maternă în care scriu, diferit de aici, am 18 ani şi... O minciună convenţională. Şi totuşi? Ceva tot va rămâne! Cărţile mele! Fericit, împlinit, învăţând şi sperând. Voi continua să scriu. Şi la urma urmei, este mult mai uşor să ţin cont de sfatul marelui Anatole France: „Fereşte-te să scrii bine. Este maniera cea mai rea din câte există. Limba este o creaţie spontană!”
Întrebare: Cine nu este azi scriitor? Nu se mai respectă nici măcar ordinea alfabetică.
Răspuns: Atunci? Nu ar trebui să fiu primul?
Întrebare: Cum? Chiar aşa? Nici aici nu te lasă să creşti? Nu toţi ajung mari deodată! Nu ţi-e frică să o spui?
Răspuns: Ar trebui să-mi fie?! Am spus-o în condiţii şi împrejurări mult diferite de azi. Adaptarea la noua viaţă şi nu la o vârstă când totul pare uşor a trebuit să fie rapidă, între fraţii ce uneori sunt vitregi, într-o lume complet necunoscută, neavând la dispoziţie decât foarte puţin timp, ajutaţi a învăţa o limbă nouă spre a putea să ne încadăm în noua viaţă, a găsi noi prieteni fără a-i uita măcar o clipă pe cei de-o viaţă şi de a beneficia într-adevăr după o muncă de ani şi ani de adevărata viaţă şi asta în situaţia de a te putea bucura de ea în linişte şi pace. Cel puţin ca dorinţă… ceea ce nu va dispare niciodată cerând de mii de ani noi şi numeroase sacrificii. Mă duc în fiecare an acasă şi revin cu bateriile încârcate. Regrete, multe dar nu ajută.
E lumea plină de oameni, de câini, unii protejaţi, iubiţi, răsfăţaţi iar alţii vagabonzi… Am cunoscut şi „oameni cu inimă de câine”. Am primit şi sfaturi din experienţa unora - de când cunosc câinii îi iubesc mai mult decât pe unii „oameni”! Am crezut mult şi continui să cred în prietenie, dar… şi deziluziile intră în componenţa vieţii. În ceea ce mă priveşte, am făcut pe cât posibil să nu-i decepţionez. Eu iubesc oamenii! Dar oameni...
Întrebare: Şi câinii?
Răspuns: Da! Chiar dacă… nu sunt neapărat de rasă!