Apollo Pitianul
Febus Apolon şezu cât şezu la locul său de naştere, în insula Delos din mijlocul mărilor.Pe tot anul se adunau acolo strănepoţii bătrânului Ion, ca să-i facă jocuri şi serbări dinaintea templului său. Dar când crescu mai mare şi se întări, tânărul zeu se simţi pornit a străbate lumea şi a o limpezi de iesmele beznei.
Luînd lira de aur cu sine, el mai întâi sosi la pragul Olimpului, unde sta Zeus în măreţia lui, înconjurat de ceilalţi zei nemuritori; acolo se puse a cânta şi toţi îl ascultau miraţi de plăcere. Nouă fete ale lui Zeus, toate maestre cântăreţe, Muzele, se apucară şi ele să cânte cu viers dulce fericirile fără egal ale zeilor nemuritori, care cu niciun chip nu pot scăpa nici de bătrâneţe, nici de moarte. Atunci, celelalte zeiţe ale Olimpului, Orele blajine, Haritele pline de daruri, Ebe şi Armonia, dezimerătoarea Afrodita şi voinica Artemis, sora lui Apollon, se prinseră în Horă şi printre ele se amestecară zeieşti feciori, Ares cel viteaz şi Hermes, care îl ucisese pen negrul balaur Argos, cel cu o sută de ochi... Astfel se petercea Timpul în Olimp, cu jocuri frumos rânduite, cu cântări frumos măsurate; iar Zeus, în a lui mărire, se bucura din suflet de acesta mândre serbări.( Al. Odobescu, Zece basme mitologice, după G.W. Cox, ed. Spot, 1991).
Din patria logosului
Lucian BLAGA
Pax Magna
De ce-n aprinse dimineţi de vară
Mă simt ca un picur de dumnezeire
pe pământ
şi-ngenunchiez în faţa mea
ca-n faţa unui idol?
De ce-ntr-o mare de lumină
Mi se-nneacă eul
Ca para unei facle în văpaia zilei?
De ce în nopţi adânci de iarnă
Când sori îndepărtaţi se-aprind în cer
Şi ochi de lupi prădători pe pământ,
Un glas îmi strigă ascuţit din întuneric
Că dracul nicăieri nu este mai acasă
Ca-n pieptul meu?
Pesemne- învrăjbiţi
De-o veşnicie Dumnezeu şi cu Satana
Au înţeles că e mai mare fiecare
Dacă-şi întind de pace mâna.
Şi s-au împăcat
În mine: împreună picuratu-mi-au în suflet
Credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna.
Lumina şi păcatul
Îmbrăţişîndu-se s-au înfrăţit
În mine-ntâia oară
De la-nceputul lumii, cu solzii de ispită,
De când cu ochii de otravă
Şarpele pândeşte
Călcâiul adevărului
Să-l muşte-nveninîndu-l.
Marie Luise KASNITZ
Despre geniu
Când urmăreşti viaţa unui om
Luînd note sau avitînd, din primele clipe
Ale copilăriei până în anul maturităţii
Şi te apropii de bătrâneţe,
Te cuprinde fără să vrei o mare tristeţe.
Concentrat în cuprinsul a numai câteva pagini
Se întâmplă un lucru care în viaţă distribuit
Pe durata anilor tăi
Devine mult mai suportabil; moartea
Înxcepe să-şi arate umbrele.
Aceste umbre sunt lungi şi îngroşate
Ele semnifică o însingurare treptată,
O îngrădire a posibilităţilor şi speranţelor,
Slăbirea înceată a puterilor. Odată
cu forţa vitală scade şi forţa Stelelor
cele norocoase.
La capăt de drum se-nvălmăşeşsc
Loviturile soartei şi, din toate părţile,
Se asmut împrejurări potrivnice.
Luminile festinului se sting treptat
Iar făcliile exuberanţei s-au prăbuşit
demult.
*cap. XVIII, „ Adevărul, nu visul”,
Woldemar Klein Baden Baden, 1942,
trad. Gloria Eva Evu K.