S-a derulat, nu de multă vreme, la  Suceava şi Udeşti, o nouă ediţie a festivalului „Magda Isanos - Eusebiu Camilar”, intitulat acum «Rezonanţe udeştene», numele devenind mai cuprinzător datorită numărului mai mare de personalităţi ale locului care-şi merită pomenirea, respectiv poetul Constantin Ştefuriuc, jurnalistul scriitor Mircea Motrici şi încă alţii, drept care primăria udeşteană  găzduieşte un adevărat muzeu memorial în holul său.

În prezenţa invitaţilor din ţară, din străinătate, precum şi din redutabila obşte literară suceveană, lucrările festivalului au debutat în sala „Elena Greculesei” a Bibliotecii judeţene, prin demersul introductiv al  poetei Carmen Veronica Steiciuc, amfitrioana manifestării aflate sub egida Centrului Cultural «Bucovina», şi prin lansarea unor cărţi semnate de Constantin Abăluţă şi Doina Popa, dar şi a celor din  «desantul»  producţiilor editoriale ale editurii TipoMoldova din Iaşi, prezentate de Aurel Ştefanache. Au urmat apoi şi alte lansări de cărţi ale scriitorilor participanţi, prezentarea de reviste literare, vizita în satul Udeşti, la Casa memorială dedicată celor doi creatori, slujbe de pomenire la cimitir, o originală şezătoare literară la Casa memorială „Mircea Motrici”, festivitatea de premiere a tinerilor concurenţi aspiranţi la consacrare, un concert de gală la sala Auditorium Ioseph Schmidt în care interpreţi de muzică şi recitatori au oferit  publicului un recital cameral pe versurile Magdei Isanos, semnat de cunoscuta compozitoare Violeta Dinescu din Germania, prezentă la festival ş.a.

Dar dincolo de toate aceste componente bine organizate şi derulate, reuniunea a fost marcată, în principal, prin evocarea celei ce a fost marea poetă Magda Isanos, demers la care fiica acesteia, eminenta scriitoare Elisabeta Isanos, a contribuit consistent şi memorabil prin mai multe cărţi editate sau reeditate în mod exemplar cu ajutorul editurii TipoMoldova. Una dintre aceste cărţi intitulate „Poemele Dagmarei” a constituit obiectul unei adevărate dizertaţii hermeneutice susţinute de scriitoarea şi jurnalista suceveană Doina Cernica.

Semnatarei acestor rânduri i-a revenit misiunea de a contura, în deschiderea lucrărilor festivalului, portretul de ansamblu al marii poete Magda Isanos, aşa cum se reconstituie el prin demersul fiicei sale care, în ciuda îndemnului mamei sale plecate din această lume în floarea vârstei: „Copilul meu, să nu mă cauţi”, cercetează urme, interoghează martori, adună orice imagine sau petec de hârtie, recuperează orice manuscris uitat şi, încet, încet îşi îndeplineşte ţelul obsesiv de a întregi portretul tridimensional al mamei sale, restituind astfel  literaturii române personalitatea unei creatoare de prim rang încă insuficient cunoscută.

Primind cu autograf cărţile sale de proză reeditate de curând, Drumul spre Ombria, Cosânzenii şi Amur, şi apoi cartea de poeme Pomii cei tineri, încă neuscată de cerneala tipografică a editurii ieşene, cunoscând  deja cartea In căutarea Magdei Isanos şi website-ul acestei familiei literare, citind constant revista „Ferestre” editată de aceeaşi neobosită creatoare şi totodată detectiv, am avut acces la quasi-totalitatea surselor de cunoaştere a acestei poete. Cantitatea de informaţii depăşeşete posibiltatea expunerii lor într-un asemenea text de presă şi îndeamnă imperios spre o tratare mai largă.

Până atunci, în expozeul oral ce am avut a-l susţine în deschiderea festivalului, am putut să „desenez” chipul frumos şi impresionant al unei tinere poete cu personalitate puternică, din stirpea celor ce domină psihologic, cu  graţie şi fără efort, întregul anturaj, fie acesta familia, prietenii sau colegele de liceu, cele care ajung să facă greva foamei din solidaritate cu demersul ei curajos de-a apăra o colegă nedreptăţită, (vădind aşadar o puternică stofă de lider!); căreia îi plăcea să călărească dar şi să mediteze în deplină comuniune cu miracolul naturii; înzestrată cu spirit civic, cu sensibilitate şi cu temperament artistic, dar şi cu un adevărat şi invidiabil talent oratoric (să recunoaştem, rar întâlnit la femeile istoriei noastre culturale!); o tânără femeie care şi-a urmat fără ezitare glasul inimii atunci când şi-a întâlnit sufletul-pereche, pe scriitorul Eusebiu Camilar, un tânăr intelectual sărac, alături de care a ştiut să-şi construiască o oază de fericire sufletească evanescentă dar şi o temeinică zonă de colaborare creativă, devenind o rar întâlnită familie de creatori devotaţi harului lor. Apariţia unei boli grave (cinice în cazul ei, ca fiică de medici iscusiţi!) şi apropierea treptată a sfârşitului inexorabil încordează tensiunea expresiei sale poetice, şi până atunci remarcabilă, adăugând un profund şi dramatic sunet testamentar, o lumină eroică dar şi o intensitate a trăirii, a bucuriei de viaţă, din care însă lipseşte revolta şi furia, fiind mereu prezentă aspiraţia spre armonie cu natura şi o anume gestică atitudinală amintind de cea a ciobanului mioritic, autentică şi de loc cabotină.

Sfârşitul ei constituie o răvăşitoare răsturnare a echilibrului celor din jurul ei care rămân mereu marcaţi de această pierdere a unei tinere poete ce repetă parcă paradigma labişiană în variantă feminină prin multe daturi, dar în special, prin înalta şi autentica simplitate a expresiei, proprie marilor poeţi, calitate pe care aveau s-o releve mulţi dintre comentatorii ei (C. Ciopraga, Horia Bădescu şi nu numai). N. Manolescu, tânărul, nu îşi reţine admiraţia gravă afirmând că Magda Isanos este cea mai profundă poetă a literaturii române a epocii sale, poetă excepţională, cu mare influenţă asupra întregii poezii feminine de după război. Alţii au spus că ea este prima poetă modernă a scrisului nostru, iar Marin Bucur, editorul ei, vorbind despre “marile înălţimi ale sufletului ei”, confirmă prin repetiţie aceste aserţiuni, urmat de mulţi alţi cunoscători ai fenomenului literar precum Ion Caraion, Alex Ştefănescu sau A.D.Rachieru şi alţii care proiectează fiecare câte o nouă lumină asupra acestui univers diamantin.

Această carte recentă, „Pomii cei tineri”, editată printr-o osârdie impresionantă de către fiica poetei, care a adunat laolaltă, pentru prima dată, toate poemele sale din manuscrisele recuperate de pe urma repetatelor refugii ale destinului basarabean al familei sale şi (prezentat în chip răscolitor în cărţile sale de proză despre care am  scris cu alte ocazii), ne oferă abia acum ocazia şi posibilitatea de-a avea acces în sfârşit la întreaga operă poetică a Magdei Isanos şi de-a o redescoperi cu proaspătă uimire şi cu empatia pe care o provoacă mereu creaţia autentică.

Numărul şi calitatea tinerilor creatori ce se adună an de an la acest festival confirmă această aserţiune şi consolidează caratele acestui gând optimist. Mai mult de atât, îndrăznim a crede că energia creativă a acestei expresii poetice, poate chiar şi împrejurarea de destin a sfârşitului dramatic şi timpuriu - deşi din alte cauze - ar permite o paralelă cu Silvia Plath, cu scontarea unui interes din partea lumii culturale europene. Şi, de ce nu, întreagă această imagine a unei familii literare, cu roadele sale remarcabile dar şi cu periplul său biografic ar putea constitui un punct de interes special la o împrejurare cum a fost recenta noastră prezenţă literară reprezentativă la expoziţia de carte de la Paris, mai ales că descendenta acestor creatori, Elisabeta Isanos, este o traducătoare de poezie - şi nu numai - în limba franceză de o dexteritate şi intuiţie co-rezonantă de nimic egalată, ea fiind aceea care a tradus, de pildă, poemele eminesciene pentru un C.D. realizat de principele Radu Duda în beneficiul destinatarilor internaţionali.

Dincolo de toate, mi se pare că cea mai potrivită încheiere a unui asemenea excurs este citatul revelator ce urmează, prelevat dintr-o scrisoare a marii poete, ce se relevă astăzi a fi de-o actualitate fără fisură: „Trebuie să tindem mereu spre realizarea ideii de bine, generozitate şi frumuseţă, nici-o operă literară nu poate trăi fără ele. Cu cât timpurile sunt mai barbare, mai înveninate de ură şi mai iraţionale, cu atât intelectualul este dator să cultive sufletul lui într-un sens moral şi să se opună curentului”.

Revista VATRA VECHE prezintă:

REGAL CULTURAL LA BRĂILA: FESTIVALUL NAŢIONAL DE CREAŢIE ŞI INTERPRETARE „ANA BLANDIANA”

Ajuns la a doua ediţie, Festivalul Naţional de Creaţie şi Interpretare „Ana Blandiana” a confirmat valoarea acestei manifestări, recunoscută şi de Universitatea de Medicină din Iaşi, care a admis intrarea fără concurs la... Medicină, a câştigătoarei marelui premiu al Festivalului de anul trecut, Iuliana Vrabie, din Galaţi.

Manifestările s-au bucurat de prezenţa oficialilor brăileni, în frunte cu primarul oraşului, Aurel Simionescu. Invitaţii de onoare ai acestei ediţii au fost Ana Blandiana şi Nicolae Băciuţ, care au fost primiţi cu căldură şi interes şi la Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu”, la Şcoala Gimnazială „Constantin Sandu Aldea” şi la Casa Memorială “Panait Istrati”, unde au avut loc consistente manifestări culturale.

La concurs s-a înscris peste 1100 de concurenţi din 34 de judeţe, cu peste 2500 file de manuscrise, la cele trei secţiuni ale concursului:

• Creație literară, cu temele: „Întâmplări din grădina mea”- grădina Poeziei: „Orașe de silabe”- silabisirea  Poeziei
• Critică/Analiză literară: poeme din operele scriitorilor Ana Blandiana și Vasile Voiculescu, creaţie literară –poezie
• Recitare: o poezie din creația scriitoarei Ana Blandiana, o poezie din creația scriitorului Vasile Voiculescu, interpretare - folk: - două piese muzicale:

1. prelucrare din lirica scriitoarei  Ana Blandiana sau a scriitorului Vasile Voiculescu; 

2.  prelucrare din creația românească de gen

(Se vor alege  pentru interpretare alte piese decât cele prezentate la ediția anterioară).

În cadrul Festivalului, s-a desfăşurat şi Simpozionul Național: „Rugăciunea Poeziei - Poezia Rugăciunii”, cu participarea atât a elevilor cât şi a profesorilor. Au fost acordat aproape  100 de premii la toate secţiunile.

În cadrul manifestărilor, au fost prezentate trei volume, pe secţiuni, cuprinzând lucrările premiate în concurs: „Pe unde umbli, poezie?”, versuri, „Oraşe de silabe, silabisirea poeziei”, eseu, şi „Rugăciunea poeziei”, critică literară, volume îngrijite de Gabriela Vasiliu şi Nicolae Băciuţ, şi apărute la Editura Nico.

A fost lansat şi ultimul număr al revistei „Cuvântând”, publicaţie a Cenaclului Literar „Nicolae Băciuţ”, de la Şcoala Gimnazială „C. Sandu-Aldea”, şi „Anatomia Pploii”, versuri, de Cristina Terente, elevă în clasa a VIII-a şi membră a aceluiaşi cenaclu.

Între momentele artistice susţinute, s-au remarcat recitalul „Grădina Florilor de cuvinte” (pe versuri de Ana Blandiana), „Rugăciunea cuvântului poetic – Monolog” (Recviem, Ana BLANDIANA),  „De mână cu poemul – rugăciune” (pe versuri de Nicolae Băciuț), - expoziţia de grafică „Portrete în rugăciune”, de Constanța Abălașei –Donosă, „Copiii pot recupera timpul pierdut” - „Momo”(dramatizare după opera lui Michael Ende), realizat de membrii Cenaclului „Nicolae Băciuț”, coord. prof. dr. Gabriela  Vasiliu. Nicolae Băciuţ a susţinut recitalurile de versuri  „Pe unde umbli, poezie”, şi „Iisus în celulă”.

Invitaţii de onoare ai Festivalului, Ana Blandiana şi Nicolae Băciuţ au conferenţiat depre „Cuvântul- rugăciune” şi despre „Sfinţii închisorilor”.

Managerul Festivalului, prof. dr Gabriela Vasiliu, cu sprijinul partenerilor locali din şcoală şi administraţie, a reuşit să convingă încă o dată, într-un veritabil regal cultural, în patria lui Panait Istrati şi Fănuş Neagu.

Absolut din întâmplare, vorba lui G.Topârceanu, zilele astea – ceea ce înseamnă aproape un an de la postarea lui – am dat peste textul „Democraţia lichelismului”, semnat (cu majuscule!) Prof. Univ. Dr. Mihai Berca, în care autorul caută cu atâta înverşunare să ne desfiinţeze (pe mine deodată cu articolul „Politica românească” – o sursă inepuizabilă de ruşine şi indignare), încât sfârşeşte prin a-ţi stârni mila din pricina evidentei inabilităţi în ale demonstraţiei şi scrisului.

Căci o face nu numai printr-o grosolană distorsionare a articolului meu (un atac logoreic purtat mai degrabă împotriva autorului-subiect decât împotriva textului-obiect), ci şi cu ajutorul unor mijloace nefericit întrebuinţate (erori în scriere şi expresii înceţoşate), precum următoarele: „care scrie despre cât de răi şi nedemocraţi...”, „de teapa unui remarcabil filosof şi eseist...” (de remarcat subtilul dezacord dintre termenii „de teapa” şi „remarcabil”), „apoi tot România şi români”, „democrat Băsescean” (corect este băsescian şi fără majusculă, aşa ca ilescian sau antonescian), Primul-Ministru Ponta (cu majuscule în virtutea obişnuinţei dictată de extrema slugărnicie), dar „vezi doamne” cu d mic, „care şi-au dat mâna cu lichelele româneşti...” (corect este fie „care au dat mâna cu...”, fie „care şi-au dat mâna”), virgule lipsă sau puse la întâmplare etc.

Dar trebuie să fim cât se poate de înţelegători cu domnul Prof. Univ. Dr. Mihai Berca: Această capodoperă a jurnalismului postdecembrist a fost scrisă cu mâinile tremurând de emoţia marelui moment istoric din vara anului 2012 (a doua suspendare a lui Traian Băsescu), ori poate cu mâinile tremurând de furie neputincioasă împotriva tuturor acelora care nu numai că nu se opuneau principiului constituţional al suspendării cerută şi justificată de indubitabile necesităţi naţionale (nicidecum de răzbunări prin jocuri politice conjuncturale), dar care prin apărarea acestui principiu definitoriu pentru democraţie, de fapt protestau cu curaj împotriva mijloacelor în forţă şi la iuţeală întrebuinţate de usl-iştii majoritari şi sfidători!

Iar eu mă număram printre aceştia, într-atât de devotat chiriaşului de la Cotroceni, încât pe la mijlocul articolului scriam negru pe alb: „Desigur, mă grăbesc să adaug că deşi s-au îndepărtat într-o bună măsură de calea comunismului cu faţă umană, comunism edulcorat şi moşit de Iliescu şi ciracii lui, regimurile Constantinescu şi Băsescu n-au adus cu ele un spor de înţelepciune, armonie şi prosperitate pentru românii îndelung răbdători, respectiv un spor apreciabil de prestigiu internaţional pentru România, cu toate că îndată după câştigarea primului mandat de preşedinte, Traian Băsescu a condamnat  comunismul de la tribuna Parlamentului (oare cât de sincer a făcut-o?) şi cu toate că îndată după aceea (la 1 ianuarie 2007) ţara a fost admisă în structurile euro-atlantice şi în Uniunea Europeană.”

Şi mai departe:

„Dimpotrivă, pe fondul unor crize convergente (financiare, economice, politice) prelungite, a căror ofensivă n-a putut fi contracarată de măsurile pe cât de disperate, pe atât de impopulare ale succesiunii de guverne pedelisto-udemeriste, nivelul de trai al grosului românilor s-a deteriorat până ce a ajuns în vecinătatea catastrofalului (disponibilizări masive în sectorul bugetar, restrângerea sectorului privat, creşterea preţurilor şi tarifelor, diminuarea lefurilor şi a pensiilor etc.), iar datoria externă şi-a urmat cursul său ascendent.

Iată de ce anul electoral 2012 a început cu căderea mult hulitului şi urâtului Guvern Boc, pentru ca după aproximativ trei luni, în urma moţiunii de cenzură înaintată de Uniunea Social Liberală (USL), să cadă şi Guvernul pedelisto-udemerist al lui Mihai Răzvan Ungureanu.”

Dacă la asta adaug mulţimea criticilor aduse guvernărilor anterioare (Agricultura salvatoare, Ajutor pentru români, Aparenţele înşelătoare ale omului modern, Ca la noi la nimenea, Cacos politeusi, Ce produce România, Dulce ţinut al ratărilor, Povara românismului, România trebuie să fie a românilor, nicidecum a străinilor! etc.), articole apărute în presa din ţară şi străinătate şi din pricina cărora mi s-a făcut „cinstea” să fiu pus în capul listei disponibilizaţilor din vara anului 2011, nu cred că în asemenea condiţii pot fi bănuit de niscaiva simpatii faţă de regimul Băsescu, necum să fiu acuzat că aş scrie la comandă!

La comanda cui, domnule Berca? Ei bine, acest „amănunt” nu v-aţi mai obosit să-l lămuriţi cititorilor, deşi susţineţi că aţi depus eforturi (sic!) să-mi aflaţi CV-ul. Vă avertizez că aşa ceva este departe de-a vă face cinste, întrucât ţine de gândirea şi de năravurile unui biet cadrist...Păi cum vine asta? Mai înainte de-a desluşi cum se cuvine articolul cu pricina, despre care din capul locului recunoaşteţi că nu l-aţi înţeles prea bine (Citesc la început liniştit, apoi recitesc enervat pentru că nu prea înţelegeam aşa bine articolul Politica românească – o sursă inepuizabilă de ruşine şi indignare semnat de domnul George Petrovai...”), dumneavostră ţineţi morţiş să ştiţi ce hram poartă autorul, pentru a vă pregăti în consecinţă atacul.

Nu-i aşa că altul era tonul şi alta indignarea dumneavoastră servilă dacă articolul în cauză purta semnătura unui academician? Dar şi mai sigur este că într-o asemenea variantă n-aţi mai fi dat nici un răspuns, întrucât nemulţumirea dumneavoastră bine controlată şi dirijată (evident, cu excepţia lui Băsescu şi a acoliţilor lui), este invers proporţională cu poziţia academico-socială a preopinentului. Totdeauna vă luaţi în prealabil măsuri de precauţie, deşi vremurile s-au schimbat pentru români măcar în formă? Fără discuţie că gura păcătosului adevăr grăieşte...

Prin urmare, informându-vă despre mine (inclusiv de la maestrul Corneliu Leu) şi aflând că nu sunt „nici profesor, nici conferenţiar, nici lector” (de unde lesne se poate deduce că pentru oameni ca dumneavoastră, aceste profesii din actualele fabrici de diplome reprezintă apogeul condiţiei umane), aţi hotărât că eu nu pot să fiu decât „democrat Băsescean”, adică „un om în slujba răului, care scrie despre cât de răi şi nedemocraţi, de hoţi şi bandiţi sunt politicienii şi profesorii de teapa unui remarcabil filosof şi eseist precum Andrei Marga care – nu-i aşa? – ar trebui să-şi dea demisia pentru că Primul-Ministru Ponta ar fi plagiat.”

Şi continuaţi cu un avânt care se vrea nimicitor, dar care, din nefericire pentru dumneavoastră, sfârşeşte lamentabil: „Oare unde este legătura? Unde este logica? Afirmaţia, scoasă parcă cu forcepsul dintr-un sistem neuronic scurtcircuitat, se vede logic că are o mare încărcătură de lichelism, dacă nu de corupţie. Dar ce contează?! Avem democraţie şi avem dreptul de a scrie orice inepţie, ca să nu zic direct stupiditate, de tip Băsescu.”

Să le luăm pe rând, domnule Berca, dar numai după ce voi face anumite îndreptări de exprimare (Corect este: „Avem dreptul să scriem”, pentru că supuneţi limba română la eforturi inutile şi caraghioase prin asocierea indicativului prezent cu infinitivul; vi se pare că între inepţie şi stupiditate, chiar de tip Băsescu, este vreo diferenţă?) şi de logică: Domnule Prof. Univ., dumneata îndrăzneşti să-i acuzi pe alţii de lichelism, când după logica dumitale, adevărul nu poate să revină decât celui mai tare, iar demnitatea lacheilor săi? Mda! Mulţi scriu, dar puţini au curajul să spună lucrurilor pe nume. Ştiţi de ce numărul gazetarilor cu adevărat binecuvântaţi de Creator este aşa de mic, deşi vedete sunt cu toptanul? Pentru că adevăratul gazetar este totdeauna în opoziţie, doar astfel având posibilitatea să fie obiectiv, adică să-şi împlinească menirea...

Pentru ştiinţa dumneavoastră (dar nu cea de ordin tehnic), vă informez că ştiţi despre mine atât de puţine lucruri, încât practic nu ştiţi nimic. Dar, recunoaşteţi că pentru scopul urmărit nici nu aveaţi nevoie să ştiţi mai multe. Căci atunci cum aţi fi împăcat capra şi varza (scopul şi realitatea), cunoscând faptul că sunt dublu licenţiat, că am fost interogat şi supravegheat ani de zile de către fosta Securitate pentru vina de-a fi colaborat cu radio Europa liberă (la Miliţie am dat explicaţii doar de două ori), sau că am început doctoratul la Cluj-Napoca (examenele luate), dar că din lipsa banilor nu am putut să dau curs recomandării primită de la conducătorul de doctorat pentru Universitatea din Orleans, aşa că teza a rămas nefinalizată?!...

Mă întrebaţi unde-i logica reproşului adresat profesorului Andrei Marga în calitatea sa de ministru de Externe în primul Guvern Ponta, cel mai curat guvern de la Decembriadă încoace, fireşte, fără plagiatorii mai mărunţi aşa ca Ioan Mang, dar în continuare la timonă cu primul plagiator al ţării. Iar eu vă spun că ea face parte din structura şi echilibrul intern al textului (am scris şi publicat peste o mie de articole, dar niciodată nu mi s-a adus o asemenea acuzaţie!), şi cum aţi refuzat să citiţi în întregime articolul, redau acel paragraf din context, care cred că de data asta, adică după ce Andrei Marga a părăsit guvernul aşa cum i-am recomandat eu (cu certitudine că altele au fost motivele), pesemne că va fi privit cu alţii ochi de domnia-voastră:

„De neînţeles pentru mine rămâne comportamentul sfidător al ortacilor lui Ponta din USL. Aceştia nu numai că nu-l trag de mânecă, doar astfel dovedind că vor să-l ajute ca să scape de penibilul nimicitor al situaţiei ivite, dar chiar îl împing de la spate ca el să calce şi mai zdravăn în străchini.

De pildă, era de aşteptat ca universitarul Andrei Marga, el însuşi conducător de doctorate, să se arate într-atât de ruşinat de acest guvern al plagiatorilor, iar acuma într-atât de indignat de superplagiatul lui Ponta, încât pe dată să-şi dea demisia din postura de ministru al Externelor (care, după gafele făcute, i se potriveşte cam aşa cum i s-ar potrivi lui Vanghelie postul de ambasador al României la ONU), nicidecum să admită să-l însoţească la Bruxelles, mai înainte ca premierul să facă dovada că acuzaţiile ce i-au fost aduse sunt nefondate.”

Vă spun eu despre ce este vorba la dumneavoastră. Întrucât sunteţi obişnuit să mergeţi în deplină siguranţă numai pe cărări bătătorite, de data asta pe cărarea lată şi cotită a USL-lui, taxaţi ba drept impoliteţe, ba drept lipsă de patriotism, ba drept enormitate cele spuse cu curaj de mine, în acele zile când atâţia români se reîntorceau cu judecata şi dăruirea la epoca de aur a comunismului. Ba mai mult. Sunteţi convins că au dreptul să-i judece pe dascălii universitari doar colegii lor (chiar şi aceia contrafăcuţi, domnule Berca?), iar pe politicienii noştri corupţi doar adulatorii şi jurnaliştii năimiţi. Păi după o asemenea logică, hoţii, violatorii şi criminalii la rândul lor vor cere să fie judecaţii în breasla lor. Şi poate că pe ici, pe colo prin părţile esenţiale ale României chiar aşa stau lucrurile. Tocmai de aceea România este statornic aşezată la coada ţărilor din Uniunea Europeană...

Apropo, domnule Berca, ce părere aveţi de actuala tovărăşie, că de prietenie sinceră nu poate fi vorba, dintre Băsescu şi Ponta? Păi acuma va trebui să vă schimbaţi niţel sentimentele faţă de nesuferitul de Băsescu, pentru a fi în ton cu proverbul: Amicul amicului meu este şi amicul meu...

Dar, mă rog, ce rost are să vorbim de nesimţirea miştocărească a lui Victor Ponta şi de plagiatul lui mare cât roata carului (intri pe internet şi ai de îndată dovada hazlie a acestui uriaş copy-paste), atunci când afirmaţi net că nu vă interesează Ponta şi plagiatul lui, respectiv atunci când mă întrebaţi cu nevinovăţie (sic!) de ce m-am oprit tocmai la el, când în lume şi în România „există foarte mulţi plagiatori”.

Da, sunt convins de acest lucru. Dar numai din când în când se impune atenţiei lumii ca plagiator notoriu vreun şef de stat sau ministru, care mai apoi sunt determinaţi să-şi dea de îndată demisiile de onoare. Ori Ponta, rămânând în continuare prim ministru fără a se sinchisi de onoarea sa avariată, constituie un caz aparte: de surpriză până la nedumerire pentru străini, de indiferenţă până la susţinerea sa patriotică pentru grosul românilor.

În urmă cu câţiva ani se vorbea de zeci de mii de diplome şi titluri ştiinţifice obţinute pe căi necinstite. Între timp cu cât a crescut această producţie catastrofală pentru România de azi şi de mâine? Acuma, când numărul nelegiuţilor a devenit înspăimântător de mare şi când mulţi dintre aceştia deţin posturi cheie în stat, ar fi cu adevărat de prost gust să mai vorbeşti de funie în casa spînzuratului...

Şi mai grav este faptul că prin întrebări de felul: „Oare nu noi i-am ales?”, pe politicienii pătaţi căutaţi să-i absolviţi de vină (cam câţi parlamentari şi miniştri sunt răufăcători cu acte-n regulă?), iar mie încercaţi să-mi impuneţi tăcerea în raport cu aceşti ipochimeni, ca şi cum ei ar fi crema acestui neam şi cea mai mică atingere adusă lor ar fi totuna cu prejudiciul adus imaginii României.

Domnule Berca, nu eu instig la ură, ci aceşti nevrednici care nu se dovedesc cu nimic mai buni ca cei dinaintea lor, dar românii tac şi-i rabdă, deşi traiul lor devine alarmant de la o zi la alta.

Nota1: A trecut mai bine de un an de când USL este la guvernare. Unde le sunt marile realizări trâmbiţate în campaniile electorale de anul trecut?...

Şi încă ceva. Poate că tonul dumneavoastră în raport cu revista Nature şi Uniunea Europeană este sincer şi îndreptăţit la mânia germinată de dezamăgire. Dar el nu-l ajută cu nimic pe Ponta (unde sunt probele incontestabile ale nevinovăţiei sale?) şi nici pe poporul român. V-aduceţi aminte bucuria românilor la anunţul ştirii că de la 1 ianuarie 2007 vom intra în Uniunea Europeană? Politicienii se înfoiau ca nişte păuni, iar grosul românilor era convins că gata, am scăpat pentru totdeauna de sărăcie, deşi noi nu ne făcuserăm cu responsabilitate temele în vederea unei integrări rodnice. Pe bună dreptate se spune că avem conducătorii care-i merităm şi că fiecare cum îşi aşterne, aşa va şi dormi...

Nota 2: Despre patibularul  Patapievici am scris de mai multe ori, inclusiv în legătură cu miliardele de lei cheltuite de ICR, adică de români, pentru promovarea peste hotare a operei prietenului său Cărtărescu, aşa că nici cu chestiunea asta n-aţi rupt inima târgului.

1   DIRECTORUL

Un director muncitor

In concediu  vara,

Mai lucreză şi cu spor;

De-i cu secretara.

2   CIRCUL

Romanii, de rău de bine 

Dădeau circ,dădeau şi pîine,

Aleşii nostri [ dar nu-i critic]

Ne oferă circ ...  politic.

3   MOTIV DE STRES

Pentru ceea ce mă - ncurcă

Pot găsi măsurile,

Da-s neputincios că urcă

Preţul şi căldurile.

4  UNUI SCRIITOR

La romanul de " valoare"

Ani de-a rîndul ai trudit,

Azi librarul  grijă are

Să îl dea la retopit.

5  NĂRAV COTIDIAN

Azi corupţia e-n floare

Şi se-ntinde ca o plagă,

Tot slujbaşul grijă are 

         ...Să ia şpagă.

6  REZOLVAREA CRIZEI 

     DE CĂTRE GUVERN

Criza este arzătoare

Şi corupţia e-n toi,

După felul de - abordare 

Greul cade tot pe noi.

„Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat

 şi durerile noastre le-a luat asupra Lui". (Isaia 53:4)

Pe doamna Müller Drude am cunoscut-o în luna februarie a.c. într-un azil din Tuttlingen. La cei 83 de ani ai săi, doamna Müller este încă o femeie frumoasă, chipeşă dar cu urmele suferinţei întipărite pe chipul ei blând. Apropiindu-mă de patul ei, în ochii mari şi adânci puteai citi tristeţe şi dezamăgire totală. Eram sigură că va înţelege ceea ce încercam să-i spun, dar nu a fost aşa. Se uita la mine cu ochi mari şi totuşi era absentă.     Oare ce secret şi ce tristeţe se afla in spatele acestui chip îmbătrînit prea devreme? Oare voi afla vreodată tristeţea care îi măcinase sufletul de-a lungul anilor? Voi avea vreodată ocazia să-i aud tonalitatea vocii? Erau intrebări la care nu ştiam dacă voi primi vreodată răspuns.

Camera şi patul erau locul care in ultimele luni îşi petrecea timpul fiind mobilizată şi neputându-se mişca, să vorbească, să mănânce sau să ducă singură paharul cu apă la gură. Fusese o femeie puternică, remarcabilă, recunoscută în lumea medicinei şi a farmaceuticii. Dar cine s-ar fi aşteptat ca tocmai ea să fie atinsă de o boală senilă numită Alzheimer şi Parkinson? La început, am întâmpinat diferite agresivităţi cronice din partea dânsei. Au urmat clipe de luptă sufletească şi deseori eram descurajată. Dar în curând aveau să se arate primele semne de cooperare şi înţelegere între mine şi doamna Müller. Renunţând la sedativele ce o ţintuiau pe patul de suferinţă cu înlocuirea terapiei adecvate şi cu ajutorul Cuvantului lui Dumnezeu, zilnic îi transmiteam gândire pozitivă prin care faţa ei crispată de durere se însenina. Bucuria mi-a fost imensă când după multe luni, zile şi chiar nopţi nedormite începuse să mă înţeleagă şi să coopereze motoric cât şi psihic. Dintr-o dată în inima ei se născuse dorinţa de a trăi şi de a comunica cu cei din jur.

Într-o zi intrând în camera dânsei, am auzit o voce venind din patul in care se afla: „Mă bucur că aţi venit doamnă!". O bucurie fără de margini cuprinsese sufletul meu nevenindu-mi să cred că cea care îmi vorbea era insăşi doamna Müller. Avea un zâmbet frumos şi faţa îi strălucea. Ochii jucăuşi ca două mărgele se uitau cu recunoştinţa la mine. De atunci am început un program intensiv prin care lucram mult împreună. O voce slăbită de boală dar suavă a continuat să silabisească cuvinte. Prin exerciţii logopedice ajunse-se să formeze fraze scurte exprimându-şi dorinţele care ani şi luni îi înăbuşise sufletul. Din camera ei de la azil, acum se află în mijlocul familiei sale bucurându-se de toată atenţia. De curând aceasta doamnă drăguţă împlinise frumoasa vârsta de 83 de ani. Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a îndeplinit dorinţa şi se află din nou in mijlocul familiei. Surprinzător este faptul că acorda o mare importanţă rugăciunii şi sufletului ei nemuritor. Împreună cu medicii s-a stabilit că, doamna Müller nu mai are nevoie de medicamente antidepresive renunţându-se definitiv la ele. Pe faţa ei crispată şi descurajată de durere uneori amestecată cu teama, acum vezi un chip frumos, liniştit şi plin de pace. Nopţile care erau adevărate coşmaruri, acum sunt liniştite şi se poate odihni.

La fel ca şi doamna Müller mulţi pacienţi din spitalele de psihiatrie şi azile suferă de aşa boală numită „Demenţă". Mă uitam pe chipul  pacienţilor şi mă întrebam: „Ooare ce eşecuri ale vieţii i-au adus pe un drum fără de întoarcere”. Citeai pe chipurile lor cum se perindau rând pe rând tot felul de resentimente: mânie, ură, descurajare, dorinţa de a fi iubit, servit, şi pentru că deseori se simţeau lăsaţi deoparte atrageau atenţia prin agresivitate sau strigăte stridente.

Trecând din cameră în cameră, am auzit parcă vocea celor condamnaţi să trăiască într-o lume paralelă, numai a lor, dar care are atâtea conexiuni cu lumea noastră. Ca într-un cor mut, vocile lor s-au unit şi se ridicau într-o spirală tremurătoare spre cer. „Am ajuns la vârsta când nu mai suntem stăpâni pe mâinile şi genunchii noştri. Simţim tremuratul mâinilor şi greu îl putem controla. Fără să vrem vărsăm supa din lingură şi ne alunecă paharul din mâini. Am ajuns la vârsta uitării, ne simţim neajutoraţi, iar cuvintele ne devin incoerente. Deseori, aceste maladii specifice vârstei înaintate ne marginalizează de restul lumii si ne etichetează ca fiind persoane cu dezabilităţi psihice.

Ne marginalizează, tocmai în momentele când tânjim după dragostea, ocrotirea si protecţia voastră.” Am răsuflat adânc şi m-am întrebat dacă nu cumva Dumnezeu tocmai încearcă să îmi comunice ceva. Iată câteva din gândurile care s-au cristalizat: Trăim într-un secol în care lumea este tot mai mult lovită şi rănită cu tot felul de boli. Dar durerea este şi mai mare când cei dragi ai noştri suferă în tăcere, neputând să-şi exprime liber dorinţele ce le macină gândul. Mă refer la cei care se confruntă cu „boli care nu sunt pomenite in cartea aceasta" după cum scrie în cartea Deuteronom: „"ba încă, Domnul va aduce (...) toate felurile de boli şi de răni care nu sunt pomenite în cartea Legii acesteia" (Deut. 28:61.)

Sunt persoane care au fost diagnosticate cu boala Alzheimer, sau persoane depresive, bolnave de frica, etc. Sunt persoane care suferă de aşa numita boala secolului. Demenţa. Această boală nu este menţionată explicit pe paginile Sfintelor Scripturi, dar întâlnim tot mai des persoane care se luptă cu ea si ne doare inima când vedem suferinţa acestor bolnavi. Ne abandonăm persoanele dragi care au fost lovite de această boala a uitării - Alzheimer, chiar dacă nu într-un azil, totuşi nerăbdarea noastră şi lipsa de înţelegere faţă de ei îi fac să se simtă izolaţi, marginalizaţi. Pentru cei ce au fost diagnosticaţi cu Alzheimer, epilepsie, frică, depresie sau Parkinson, ştim că nu există metodă de vindecare şi tratament mai bun decât dragostea. Aceste persoane ştiu să facă deosebirea dintre dragostea adevărată şi cea falsă. Terapia făcută din toată inima si îngrijirea lor cu toată dragostea sunt tratamentele care ridică persoana cu deficienţă mintală la rangul de rege, regină, prinţ, prinţesă. Le place să se lase răsfăţaţi de puţina dragoste care le este oferită, iar dacă cineva i-ar privi mai atent în ochi ar putea vedea cât de mult tânjesc după apreciere, cuvinte înălţătoare şi pline de încurajare.

Dragostea este singurul tratament care luptă împotriva sedativelor şi care pentru o perioada mai scurta sau lunga, îi ajută să-şi revină din lumea lor pentru a fi recunoscători iubirii sincere pe care o ai faţă de ei. Este o bucurie nedescrisă când aceste persoane, care, deşi după standardele societăţii moderne sunt socotite rebuturi omeneşti, încep să vorbească, străduindu-se să-şi arate recunoştinţa pentru efortul pe care îl depui cu răbdare pentru ei. Nu doresc sa intru in descrierea cauzelor si efectelor demenţei, doresc doar să scriu despre ce poate face fiecare dintre noi care are contactat cu astfel de oameni:

1. Tratează-i ca adulţi. Indiferent de starea psihică a pacientului, Biblia spune să cinstim şi să iubim pe toţi semenii noştri.

2. Tratează-i ca pe nişte oameni normali, nefăcând nici o aluzie la boala pe care o au.

3. Lucrează cu ei ca şi cu oricare alta persoana. Lasă-i să facă lucrurile pe care le mai stăpânesc si le plac cel mai mult, renăscând încrederea în ei înşişi.

4. Arată-le dragoste. Vorbeşte-le cu bunătate.

5. Arată-le prietenia ta sinceră şi încrederea ta în ei încurajându-i in tot ceea ce fac. Chiar dacă nu reuşesc în lucrul lor, nu-i nimic. Cu răbdare pot încerca din nou.

Pacienţii cu boli psihice de obicei nu au încredere în nimeni (nici măcar in ei înşişi), considerându-i pe cei din jur duşmanii lor. De aceea arată deseori agresivitate faţă de cei ce le sunt aproape. Dacă îi vei trata după aceste simptome agresive, niciodată nu vei reuşi să-i ajuţi spiritual si moral. Majoritatea acestor persoane au suferit un şoc puternic în viaţă, un eşec, o durere imensă la nivelul psihicului, care au rămas nevindecate iar cu vremea s-au cicatrizat formând sechele sufleteşti. Consilierea neadecvată si tratarea cu superficialitate a acestor răni sufleteşti netratate la timp, împing astfel de persoane ajunse în pragul disperării să-şi pună capăt zilelor sau să fie închişi pentru totdeauna intr-un azil destinat persoanelor cu deficientă mintală.

Aceste consecinţe ale demenţei sunt arme cu care Satan atacă mintea şi sufletul omului. Deseori se întâmplă ca datorită unor păcate ascunse şi nemărturisite, Satan să preia controlul asupra minţii lor aducându-i în stare de inconştientă (starea de a nu mai şti ce se întâmplă în jurul lor sau chiar cu ei înşişi), furându-le pacea şi liniştea lăuntrică, aducându-i în pragul disperării. Dar sunt veşti bune si pentru aceste persoane. Dumnezeu dă o şansa fiecăruia, pentru că Evanghelia lui Hristos a fost adusă la orice făptură, de orice neam, si orice seminţie, indiferent de limbă, cultură, studii, religie. În timp ce sedativele si tratamentele adorm creierul pacientului făcându-l inactiv, dragostea lui Dumnezeu prelucrează mintea bolnavului, făcându-l conştient că există un Dumnezeu care Şi-a dat Fiul să moară răstignit pentru păcatul lor. Printr-o atitudine corectă şi prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu poţi ridica astfel de persoane şi poţi să le smulgi sufletul din locuinţa morţilor şi din ghearele lui Satan.

Deşi statisticile spun că cei mai mulţi din aceşti pacienţi sunt irecuperabili, Cuvântul lui Dumnezeu spune că Domnul Isus a murit pentru fiecare persoană, indiferent de starea pe care o are. Dacă Dumnezeu poate vindeca cancerul şi poate ierta păcatul, pentru El nu este greu să vindece o persoana bolnavă psihic. De aceea trebuie avuta o mare grijă pentru aceste persoane, deoarece nu ştim în ce moment Dumnezeu îi va conştientiza de prezenţa Lui în viaţa lor. Nu poţi şti dinainte momentul in care Dumnezeu le va oferi clipa de luciditate pentru a-i sensibiliza la Cuvântul Său şi inima lor va fi prelucrată de Duhul Sfânt şi predată Dumnezeului Celui Viu. Dintr-o persoană frământată sufleteşte şi psihic, vei vedea o persoană cu chipul blând, de pe care radiază pacea lui Dumnezeu. Dacă fiecare persoană, consilier, terapeut, psiholog, creştin, ar pătrunde în sufletul lor prin raza iubirii divine ar vedea cu uimire că sub amprenta demenţei există strigătul lor plin de durere. O durere imensă, o durere sufleteasca plină de disperare. Este mesajul care îl vezi în fiecare pacient, chiar dacă acesta nu poate vorbi: „Iubiţi-ne, respectaţi-ne şi trataţi-ne ca pe nişte fiinţe umane create de acelaşi Dumnezeu care v-a creat si pe voi".

In fiecare persoana umană există dorinţa lăsată de Dumnezeu de a fi iubită, înţeleasă, respectată, tratată cu bunătate. Cu atât mai mult în inima acestor persoane se zbate acest strigat dureros „Scoateţi-ne de sub robia diavolului prin dragostea voastră!". Şi oare nu aceasta este menirea noastră? Oare nu la aceasta am fost chemaţi? Să avem dar dragoste unii faţă de alţii şi în smerenie să dăm întâietate unii altora. Să avem dragoste faţă de toţi oamenii şi să ne punem în slujba lui Dumnezeu iubind necondiţionat aceste persoane care, la fel ca şi noi, sunt unice.

            Luni, 10 iunie 2013, a avut loc şedinţa Comitetului Director al USR, ultima înainte de alegerile care se vor desfăşura în toamnă. Ordinea de zi a cuprins o informare a preşedintelui USR, dl Nicolae Manolescu, despre proiectele care au fost împlinite, şi anume: Colocviul Romanului Românesc, Turnirul de poezie de la Gyula, între filialele Arad şi Cluj, câştigat de filiala Arad şi, individual, de Ioan Moldovan. Au mai fost premiaţi: Aurel Rău, cu premiul de onoare, şi Romulus Bucur, cu premiul de popularitate acordat de toţi cei prezenţi. Raportul preşedintelui s-a mai referit la finanţarea revistelor literare ale USR, care apar cu ajutorul Ministerului Culturii. Membrii Comitetului Director au primit noul Statut al USR.. În perspectivă, proiectul Galei Poeziei Române Contemporane. S-au mai discutat măsurile financiar-administrative pentru funcţionarea USR în continuare. La capitolul Diverse s-a citit un material în care dl Mircea Arman, redactorul şef al revistei Tribuna din Cluj şi membru al Filialei Cluj a USR, ameninţă conducerea USR pentru a-şi fi manifestat dreptul la opinie faţă de încălcarea repetată a deontologiei profesionale şi atacurile repetate la adresa USR.

            În aceeaşi zi a avut loc şi întrunirea, cea din urmă, a Consiliului USR, care a discutat şi decis calendarul alegerilor din cadrul filialelor USR, care se vor desfăşura, conform noului statut, membrii acestora votând inclusiv pe preşedintele USR. A fost ales preşedintele comisiei de numărătoare a voturilor, în personaa lui Nicolae Prelipceanu. Iată şi calendarul alegerilor:

Luni, 16 septembrie

ora 9 – Filiala Poezie Bucureşti; ora 17 – Filiala Bucureşti Traduceri;

Marţi, 17 septembrie

ora 9 – Filiala Bucureşti Proză;

ora 17 – Filiala Copii şi tineret;

Miercuri, 18 septembrie

ora 10, Filiala Piteşti;

ora 17 – Filiala Craiova;

Joi, 19 septembrie

ora 15 – Filiala Timişoara;

Vineri, 20 septembrie

ora 10 – Filiala Arad;

Sâmbătă, 21 septembrie

ora 10 – Filiala Bucureşti, Critică şi istorie literară;

ora 17 – Filiala Bucureşti Dramaturgie;

Miercuri, 25 septembrie

              subl n.

ora 11,30 – Filiala Sibiu;

ora 18 – Filiala Alba Iulia;

Joi, 26 septembrie

ora 11 – Filiala Tg. Mureş;

Vineri, 27 septembrie

ora 9 – Cluj;

ora 17 – Filiala Braşov;

Sâmbătă, 28 septembrie

ora 11 – Filiala Constanţa;

Duminică, 29 septembrie

ora 11,30 – Filiala Galaţi;

Miercuri, 3 octombrie

ora 9 – Filiala Chişinău;

Joi, 4 octombrie

ora 9 – Filiala Iaşi;

ora 17 – Filiala Bacău;

Luni, 7 octombrie – întrunirea Consiliului nou ales şi numărătoarea voturilor pentru preşedintele USR, de către membrii Comisiei de numărătoare a voturilor, formată din preşedintele ales de Consiliu şi din repezentanţii fiecărui candidat.

            Consiliul a votat prevederea ca toţi aceia care nu şi-au plătit cotizaţiile pe anul 2012 până la data de 10 iunie îşi pierd dreptul de vot la adunările de alegeri.

            În final, consiliul a votat excluderea lui Mircea Arman din USR, pentru motivele care sunt expuse într-un comunicat special.

TANGO &

JOS PĂLĂRIA

TANGO

1. ·Lipsa umorului nu te face mai deştept.
2. ·Alimentele se scumpesc singure...
3. ·Nu există meci cu toţi jucătorii în aceasi echipă.
4. ·Dacă citeşte nu înseamnă că şi înţelege.
5. ·Doamne, dă-mi un teanc de cărţi noi, să am ce citi la Judecata de Apoi! (George Roca)
6. ·Politica mare o fac oamenii mici.
7. ·Când se înfruntă extremiştii, suferă moderaţii.
8. ·Anunţ: Paştele cailor a fost din nou amânat...
9. ·Majoritatea oamenilor nu dă doi bani pe majoritatea oamenilor.
10. ·Voda intra lejer în Istorie sub formă de statui, străzi său nume de cartier (Mihai Batog Bujeniţa).
11. ·Mama m-a învăţat să vorbesc, soţia m-a învăţat să tac (populară).
12. ·Pentru un compromis, ca şi la tango, e nevoie de doi.
13. ·Cum poate fi considerată o femeie uşoară care a rămas grea?
14. ·Ghinionul meu e că nu pot să dau vina pe nimeni... Ei, dacă eram şef!
15. ·Scriu prea lung, dar n-am încotro... Aşa mi-e caracterul (Vlad Nicolau)
16. ·Argumentele obosite nu pot sta în picioare...
17. ·Laptele şi mierea curg în aceasi direcţie.
18. ·Dumnezeu nu a împărţit echitabil prostia şi lenea.
19. ·Instrucţiuni: Elevii vor veni cu părinţii tunşi numărul unu!
20. ·Complimente astenice (Andrei Bacalu)
21. ·Dacă un câine latra la tine, nu e cazul să latri şi tu la el...
22. ·Uneori destinul are simţul umorului.
23. ·Fesul poarta interesul.
24. ·„Pe vremuri, democraţia era democraţie şi nu mişcă nimeni în front".

JOS PĂLĂRIA !

1. ·Dacă ştii foarte multe, e meritul tău... Dar puţina discreţie nu strică.
2. ·Prostia oamenilor inteligenţi e mai gravă.
3. ·Când eram copil, ascultăm de părinţi; ca părinte, ascult de copii. S-au schimbat vremurile.
4. ·Nu vă faceţi iluzii inutile. Faceţi-vă din alea utile.
5. ·Trist şi cuprinzător (Andrei Bacalu).
6. ·Adio, dar rămân cu voi până îmi găsesc un alt serviciu.
7. ·O fi el prost, dar cel puţin nu da sfaturi...
8. ·Din doi morţi nu faci unul viu (folclor suburban).
9. ·Că o mişcare să fie populară, trebuie ca şeful mişcării să fie popular.
10. ·Eu caut perfecţiunea la alţii, că la mine m-am cam lămurit (Beatrice Vaisman).
11. ·Ce sunt marţienii? Cei născuţi într-o marţi...
12. ·Nu poţi să ai mălai în gură şi să fluieri în acelas timp (folclor).
13. ·Fiecare e responsabil pentru iresponsabilitatea să.
14. ·Musca verde e ecologică?
15. ·Orice gască mănâncă boabele care-i plac, nu cele care-i trebuie (Nae Cernaianu)
16. ·Dascălii proşti sunt urâţi de zei (zicere de pe vremea zeilor).
17. ·Când ideile sunt prea ascuţite, rişti să te doară capul.
18. ·Dreptatea e ceva relativ, în funcţie de cine pe cine judeca.
19. ·Îţi vine uneori să spui: Jos pălăria! Şi s-o calci în picioare...
20. ·Adevăratul artist ştie să vadă şi să arate (Lydia Elron).
21. ·Dracul se afla în detalii... Şi Dumnezeu la fel!
22. ·Optimiştii sunt fericiţi pe termen scurt.
23. ·Elementele esenţiale: apă, aerul, pământul, focul şi caşcavalul.
24. ·Azi am avut o mare bucurie - am găsit imediat loc de parcare.

Tinerimea de elită a României

Prof. istorie Mircea Botiș

Pr. stavr. Radu Botiș

Apărută la Editura Premier din Ploiești în anul 2013, cartea Societatea Literar Științifică ,,Tinerimea Română”1877-1948 scoate la lumină cele mai importante și pline de substanţă activități ale societății. Bazată pe un complex material bibliografic, fiind prima sinteză despre această societate, lucrarea face o prezentare de început a scopului acesteia care și-a găsit întinderea până la Ulmenii Maramureşului. Cel mai de seamă reprezentant de aici a fost Florian Ulmeanu, pe atunci student la medicină, apoi doctor docent și mai apoi promotorul medicinei sportive moderne, cu teza de doctorat în medicina sportivă, apreciată cu calificativul TRES HONORABLE, primind  şi premiul Boullard din partea Academiei de Medicină a Franţei. De asemenea fondator al Societăţii de Medicina Culturii Fizice şi membru în Comitetul de redacţie al revistei „Buletinul Societăţii Medicale de Educaţie Fizică”și mai apoi membru post mortem al Academiei de Ştiinţe Medicale din România. Este întemeietorul societății culturale „Tinerimea din Ulmeni” (1923-1939) care, prin activitatea bogată şi diversificată pe care a desfăşurat-o, a înscris o pagină luminoasă în trecutul mişcării de emancipare culturală, social-economică şi sportivă a satelor de pe Valea Someşului, din raza de acţiune a societăţii făcând parte cincisprezece localități: Ulmeni, Tohat, Chelinţa, Ţicău, Arduzel, Mânău, Someş-Uileac, Sălsig, Gârdani, Asuaju de Sus, Asuaju de Jos, Ariniş, Vicea, Băseşti şi Benesat. Din aceeași instituție a facut parte și Emil Gavriş, marele interpret, compozitor și dirijor, violonist de seamă, de obârşie din Chelinţa, licențiat în drept al Universității „Regele al Carol II-lea” din Cernăuți.

Aici membrii societăţii au trecut la organizarea unor manifestări de amploare, prima având loc în 1931, de Sfântul Petru şi a fost rezervată sărbătoririi poetului Petre Dulfu la Tohat, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani. În afara sătenilor veniţi din peste cinsprezece comune, au participat o serie de personalităţi din judeţ şi din ţară, dintre care amintim pe Emil Bran, Elena Pop Hossu-Longin, preşedinte de onoare al societăţii, Leontin Ghergariu, Gheorghe Mătieşanu, prefectul judeţului Sălaj, Petru Bran şi alţii. Cu această ocazie s-a dezvelit monumentul poetului Petre Dulfu, cu sprijinul Despărţământului Zalău al Astrei. O altă manifestare de amploare a fost sfinţirea Monumentului Eroilor, care a avut loc în anul 1933, la Ulmeni, o sărbătoare patriotică şi românească vibrantă, la care au participat mii de cetăţeni. O parte din serbările culturale de amploare, cu program complex, au fost organizate de societate în colaborare cu Astra. O astfel de manifestare a avut loc la 26 aprilie 1938 și a cuprins concerte corale, prezentate de corurile ţărăneşti, conferinţe, dansuri, muzică populară etc. Activitatea societăţii pe tărâm cultural a cunoscut o continuă extindere şi diversificare. În 1936,în comună funcţiona o bibliotecă care cuprindea peste 600 de volume de literatură şi alte genuri. Cu ajutorul Casei Şcoalelor, a Societăţii Studenţilor Someşeni din Bucureşti, Tinerimea din Ulmeni şi Jur a înfiinţat biblioteci în mai multe sate. Tot în satele din jur a fost înfiinţată câte o Casă de citire. O iniţiativă cu rosturi de profunzime pe linia valorificării patrimoniului etnografic a constituit-o inaugurarea Muzeului istorico- etnografic la 23 iulie 1933, cu ocazia dezvelirii Monumentului Eroilor. Activitatea culturală a societăţii Tinerimea din Ulmeni şi Jur a cunoscut continuitate până în 1940, la cedarea Ardealului, când mulţi dintre membrii ei au fost mobilizaţi ori s-au refugiat, ceea ce a generat întreruperea bruscă a activităţii. Prin realizările înscrise în plan cultural, vreme de aproape două decenii, societatea a constituit un focar de cultură şi un far luminător pentru satele codreneşti.

Viața culturală și națională reprezintă liantul indispensabil unității unui popor, iar prin ceea ce a reușit ,,Tinerimea de elită a României”, prin bunele legături cu celelalte societăți culturale și naționale ale vremii sunt demonstrate cu prisosință aceste deziderate. Neamestecată politic, ,,Tinerimea Română” a fost mereu sensibilă la problemele confraților. Prin multitudinea, dar şi diversitatea activităților pe care le-a desfășurat a reușit să aducă împreună generații diferite  alături ceea ce nu poate fi decît lăudabil.

 Desigur, autorii cărții, doctorul în istorie profesor Constantin Dobrescu știind să-și exploateze potențialul științific și publicistic, nefiind la prima carte de acest gen, dar şi prof.Carmen Băjenaru, dascăl de elită cu bune performanțe ale elevilor, atât la nivel local, cât și național, metodist la ISJ Prahova și formator în diverse proiecte ale CCD Prahova  și în cadrul Universității ,,Valahia” Târgoviște și-au dat binemeritatul obol pentru ca lucrarea să poată ajunge la cititori. O carte plină de substanță, o carte necesară.

Munca celor doi autori înglobează calitățile lucrului bine făcut:  cercetare, aprofundare, profesionalism.

HAR și condei pe mai departe.

Bibliografie:

Pamfil Bilţiu:SOCIETATEA TINERIMEA DIN ULMENI ŞI JUR ŞI APORTUL EI LA PROPAGAREA CULTURII LA SATE

Prof.Mircea Botiș; pr.stavr. Radu Botiș: Ulmeni Studiu Monografic, Ed.Olimpias, Galați, 2011

Ziua de 15 iunie 2013 va reaminti, unora dintre noi, de Mihai Eminescu (1850-1889).

Din data de 14 iunie, Biblioteca Judeţenă „A.D. Xenopol” îl va comemora pe Poet, „cel mai iubit al românilor” (Nichita Stănescu), printr-o inedită şi spectaculoasă expoziţie intitulată: „Toate-s vechi şi nouă-s toate...”, formată din câteva piese de rezistenţă aparţinând vestitului colecţionar arădean Victor Miuţescu.

Expoziţia va oferi arădenilor şansa de-a admira sau readmira o colecţie - aparent eterogenă, dar armonioasă şi compactă în mesaj -, de cărţi, reviste, cărţi poştale, insigne şi medalii, chiar şi un tablou al poetului.

Vedetele expoziţiei, - cărţile - sunt valoroase prin notele şi referinţele critice despre omul Eminescu sau despre opera sa, prin portretele şi mărturiile referitoare la Poet date de oameni de cultură ai acelor vremi, prin anii şi locul de editare ale acestora. Toate aceste informaţii încercă să surprindă, ca pe o peliculă a timpului, ceva, câteva frânturi din inefabilul eminescian.

Vor fi expuse volumele: Poesii, cu note biografice semnate de Titus Maiorescu, volum editat în anul 1922, Poezii filosofice - volum îngrijit de Sextil Puşcariu cu o prefaţată de Lucian Blaga (1923), Basme în proză îngrijit de Ion Pillat (1939), o monografie semnată de Leca Morariu (1932) şi apărută la Suceava, Mihai Eminescu şi întemeierea României June (1926), Optimismul lui Eminescu de Simion Mehedinţi (1936), Lanţul de aur, textul unui autor suedez (1927) tradus de Eminescu, etc.

Dintre publicaţiile din expoziţie în care poetul semnează, semnalăm : Pagini Alese(1921-1925), Probleme şi analize filozofice (1924), Poésies – revistă editată în limba franceză (1945), Flacăra (1912), Familia (1887)- în care apar şi poezii ale Veronicăi Micle, Cele trei Crişuri (1926).

În numărul 12, din 1878, al revistei Convorbiri literare, prezent în expoziţie - Mihai Eminescu semnează poeme ca: Singurătate, Povestea teiului Povestea codrului,iar Veronica Micle: Am plecat.., Pe-al meu gând,Tristă de ce-i...Şi pulbere ţerină.Tot în acest număr se regăseşte şi Vasile Alecsandri.

Cărţile şi revistele vor sta în compania vederilor ce ilustrează momente din viaţa lui Eminescu, în compania medaliilor şi a insignelor omagiale, toate provenite din aceeaşi colecţie: Miuţescu.

Expoziţia „Toate-s vechi şi nouă toate...” se va deschide la Sala Împrumut carte Adulţi a bibliotecii, începând cu ziua de vineri, 14 iunie şi va fi deschisă până în 15 iulie a.c.

Comunicat: Greco-catolicii din SUA ii cer lui Vasile Blaga sa-l retraga pe “extremistul si fundamentalistul” deputat PDL Ioan Oltean din comisia de revizuire a Constitutiei

www.rogca.org
Contact: Pr. Chris Terhes | cterhes@gmail.com" target="_blank" style="color: rgb(17, 85, 204); font-family: arial, sans-serif; line-height: normal;">cterhes@gmail.com | +1-714-746-0623 

_sendinfo@rogca.org" target="_blank" style="color: rgb(17, 85, 204);">Greco-catolicii din Statele Unite ii cer lui Vasile Blaga sa-l retraga pe “extremistul si fundamentalistul” deputat PDL Ioan Oltean din comisia de revizuire a Constitutiei

14 iunie, 2012 - Irvine, California - Intr-o scrisoare adresata presedintelui PDL Vasile Blaga pe data de 13 iunie, greco-catolicii din Statele Unite i-au cerut acestuia sa-l retraga pe deputatul Ioan Oltean din comisia de revizuire a Constitutiei pe motiv ca acesta a initiat doua proiect de lege care incearca ingradirea drepturilor constitutionale ale comunitatii greco-catolice din Romania.

"Am luat la cunostinta cu ingrijorare despre nominalizarea domnului deputat si vicepresedinte PDL Ioan Oltean in comisia de revizuire a Constitutiei si este de neinteles cum partidul pe care-l conduceti poate promova un extremist si fundamentalist intr-o astfel de pozitie esentiala pentru viitorul democratic al Romaniei", a afirmat in deschiderea scrisorii Pr. Chris Terhes, presedintele Romanian Greek-Catholic Association.

Nominalizarea acestuia vine dupa ce "domnul deputat PDL Ioan Oltean a initiat deja doua proiecte de lege prin care incearca ingradirea drepturilor constitutionale ale comunitatii greco-catolice din Romania, cum ar fi accesul la justitie si dreptul de proprietate, ca atare suntem ingrijorati de articolele anti greco-catolice pe care le poate propune in viitoarea Constitutie a Romaniei", se arata in scrisoare.

Deputatul si vicepresedintele PDL Ioan Oltean a fost propus in comisia de revizuire a Constitutiei de catre BPN-ul partidului, inlocuindu-l pe Gabriel Andronache care a plecat din PDL.

Ingrijorarea, se arata in scrisoare, este fundamentata si de faptul ca, pe data de 7 iunie, "domnul deputat Ioan Oltean a avut o _sendinfo@rogca.org" target="_blank" style="color: rgb(17, 85, 204); font-family: arial, sans-serif; line-height: normal;">conferinta de presa in care si-a sustinut in continuare proiectul de lege anti greco-catolic 253/2013 si a catalogat reactia negativa a comunitatii greco-catolice fata de acest proiect ca fiind una «totalmente nejustificata». Domnia sa s-a justificat spunand ca «nicio clipa aceasta initiativa legislativa prin continutul ei nu a avut in vedere blocarea procesului de restituire a proprietatilor catre cultul greco-catolic», lucru contrazis inclusiv de colegi de-ai sai din Parlament".

Biserica Greco-Catolcia a reactionat impotriva ultimei initiative legislative (253/2013) a deputatului Ioan Oltean afirmand, prin vocea _sendinfo@rogca.org" target="_blank" style="color: rgb(17, 85, 204); font-family: arial, sans-serif; line-height: normal;">Cardinalului Lucian Muresan, ca "acest proiect de lege consfinteste epurarea culturala si religioasa a comunitatii greco-catolice din Romania inceputa de catre comunisti". De asemenea, si _sendinfo@rogca.org" target="_blank" style="color: rgb(17, 85, 204); font-family: arial, sans-serif; line-height: normal;">greco-catolicii din Statele Unite au reactionat impotriva acestui proiect de lege, solicitand retragerea lui.

"Nu e prima data cand domnul deputat PDL Ioan Oltean se contrazice in propriile afirmatii si incearca sa dezinformeze opinia publica asupra efectelor actiunilor sale", arata Pr. Terhes in scrisoare.

"Dupa toate standardele unei societati democratice, atitudinea vadit anti greco-catolica a domnului vicepresedinte PDL Ioan Oltean poate fi catalogata ca extremista si fundamentalista, iar un partid care respecta principiile democratice s-ar fi delimitat de pozitia sa si l-ar fi ajutat sa se corecteze", se afirma in scrisoarea adresata lui Vasile Blaga.

Prin aceasta nominalizare PDL-ul l-a "recompensat si promovat pe domnul Ioan Oltean pentru atitudinea ostila de care da dovada in continuare fata de comunitatea greco-catolica", au spus greco-catolicii din Statele Unite. "Prezenta domnului deputat PDL Ioan Oltean in aceasta comisie de revizuire a Constitutiei arunca in derizoriu acest viitor document care ar trebui sa garanteze drepturi egale tuturor cetatenilor romani, indiferent de confesiune".

Scrisoarea se incheie cu solicitarea ca deputatul PDL Ioan Oltean sa fie inlocuit de partid din aceasta comisie, iar "absenta unei reactii de condamnare si deliminare" din partea partidului va fi considerata ca o reactie de sprijin a "atitudinii anti greco-catolice manifestate de domnului deputat si vicepresedinte PDL Ioan Oltean".

Comentand aceasta initiativa, pr. Chris Terhes, presedintele Romanian Greek-Catholic Association a spus: "Este greu de crezut ca biroul de conducere al PDL-ului nu poate gasi o persoana competenta, responsabila si cu simt democratic pe care sa o nominalizeze in aceasta comisie de revizuire a Constitutiei".

"Nominalizarea pentru elaborarea viitoarei Constitutii a Romaniei a unui om politic corigent la democratie, care a initiat deja doua proiecte de lege ce incalca flagrant drepturile omului si principii constitutionale specifice unui stat de drept, este o ofensa adusa procesului democratic si discrediteaza partidul care l-a propus", a concluzionat Pr. Terhes.

Romanian Greek-Catholic Association este o organizatie non-profit din California care sprijina Biserica Greco-Catolica si pledeaza la nivel international pentru oprirea discriminarii greco-catolicilor din Romania.


Pentru referinta postam in continuare integral continutul scrisori adresate domnului Vasile Blaga:

13 Iunie, 2013
Irvine, California

Catre Domnul Vasile Blaga
Presedintele Partidului Democrat Liberal

Re: nominalizarea domnului deputat PDL Ioan Oltean in comisia de revizuire a Constitutiei

Stimate Domnule Presedinte,

Am luat la cunostinta cu ingrijorare despre nominalizarea domnului deputat si vicepresedinte PDL Ioan Oltean in comisia de revizuire a Constitutiei si este de neinteles cum partidul pe care-l conduceti poate promova un extremist si fundamentalist intr-o astfel de pozitie esentiala pentru viitorul democratic al Romaniei.

Domnul deputat PDL Ioan Oltean a initiat deja doua proiecte de lege prin care incearca ingradirea drepturilor constitutionale ale comunitatii greco-catolice din Romania, cum ar fi accesul la justitie si dreptul de proprietate, ca atare suntem ingrijorati de articolele anti greco-catolice pe care le poate propune in viitoarea Constitutie a Romaniei.

Ingrijorarea este fundamentata si de faptul ca, pe data de 7 iunie, domnul deputat Ioan Oltean a avut o conferinta de presa in care si-a sustinut in continuare proiectul de lege anti greco-catolic 253/2013 si a catalogat reactia negativa a comunitatii greco-catolice fata de acest proiect ca fiind una “totalmente nejustificata”. Domnia sa s-a justificat spunand ca “nicio clipa aceasta initiativa legislativa prin continutul ei nu a avut in vedere blocarea procesului de restituire a proprietatilor catre cultul greco-catolic”, lucru contrazis inclusiv de colegi de-ai sai din Parlament.

Nu e prima data cand domnul deputat PDL Ioan Oltean se contrazice in propriile afirmatii si incearca sa dezinformeze opinia publica asupra efectelor actiunilor sale.

Dupa toate standardele unei societati democratice, atitudinea vadit anti greco-catolica a domnului vicepresedinte PDL Ioan Oltean poate fi catalogata ca extremista si fundamentalista, iar un partid care respecta principiile democratice s-ar fi delimitat de pozitia sa si l-ar fi ajutat sa se corecteze.

Prin nominalizarea sa in comisia de revizuire a Constitutiei, fara ca acesta sa isi fi corectat pozitia publica, constatam ca partidul pe care-l conduceti de fapt l-a recompensat si promovat pe domnul Ioan Oltean pentru atitudinea ostila de care da dovada in continuare fata de comunitatea greco-catolica.

Prezenta domnului deputat PDL Ioan Oltean in aceasta comisie de revizuire a Constitutiei arunca in derizoriu acest viitor document care ar trebui sa garanteze drepturi egale tuturor cetatenilor romani, indiferent de confesiune.

Va solicitam pe aceasta cale ca partidul pe care-l conduceti sa se delimiteze public de pozitia anti greco-catolica a domnului deputat si vicepresedintele PDL Ioan Oltean si sa-l inlocuiti din aceasta comisie. Este greu de crezut ca PDL-ul nu poate gasi o persoana competenta, responsabila si cu simt democratic pe care sa o nominalizeze in aceasta comisie de revizuire a Constitutiei.

Absenta unei reactii de condamnare si delimitare, precum si mentinerea domnului deputat in aceasta comisie ca reprezentant al PDL va fi considerata ca fiind o reactie de validare, sprijin si suport a partidului pe care-l conduceti a atitudinii anti greco-catolice manifestate de domnului deputat si vicepresedinte PDL Ioan Oltean.

Cu stima,
 
Pr. Chris Terhes
Presedinte

Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneşte auroral simbolul eminescian. Mulţi uită, din păcate, că în iunie s-a născut  -  cu 140 de ani în urmă, tot la Botoşani, un  titan al gândirii şi faptei culturale româneşti, Nicolae Iorga.

Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversări, e momentul potrivit să relevăm şi că el este cel care, printre primii, intuieşte anvergura universală şi valenţele  mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu şi  care are, dintru început, revelaţia fascinaţiei muzicale a verbului său, fiind copleşit de „puternicele acorduri de orgă religioasă pentru marile sfâşieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei şi surâzătoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tinereţea sa către apropierea de Eminescu, Iorga îşi aminteşte cum, fiind elev  la Liceul Laurian din Botoşani (deci iată care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886,  a aflat de la un coleg mai mare, „mai bărbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a apărut „o nouă evanghelie pentru tineret”. Curios, citeşte în vacanţă Almanahul România jună de la Viena unde apăruse Luceafărul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale  cu mare sinceritate: „întîi n-am înţeles mare lucru, pe urmă am fost sedus de muzică, de la muzică am trecut la fond”, fapt  comparat de marele istoric, geamăn poetului prin anvergura personalitaţii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra cărora se coboară”. Ceea ce a făcut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicală, să fie una decisivă, fundamentală, formatoare pentru toată viaţa sa: „când am intrat în Universitate eram eminescian”. 

Armonia profundă a versului ales l-a urmărit toată viaţa, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudată coincidenţă face ca unul dintre  ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substanţial, fiind unul dintre primii şi cei mai eficienţi ambasadori ai personalităţii sale în lume, să poarte titlul „Poesie şi musică”, prilej de-a observa discrepanţa ce se manifestă uneori, pleonastic şi chiar fals, deformator,  atunci cînd se încearcă punerea pe note a versului eminescian, cel   ce are “un farmec care e însuşi muzică şi care ajunge singur”^[1].

În ce ne priveşte, am primit cu mare încântare aceste mărturisiri care veneau să confirme cu asupră de măsură concluziile pe care am încercat să le relev în cartea  intitulată Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, şi anume că muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecător, ci o componentă structurală, ontologică, a fiinţei sale şi implicit a poeziei sale, concluzia la care m-au ajutat să ajung numeroşi alţi exegeţi ai lui Eminescu precum Vianu, Ibrăileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Călinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu,  Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga ş.a., personalităţi  de patrimoniu ale  eminescologiei, drept care am gasit curajul de a merge mai departe şi de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. şi de-a conchide că un poet care şi cântă el însuşi înnobilează însăşi muzica şi îndeplineşte dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei să transmită memoria sacră. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, această taină aproape sacră, dacă tot invocă revelarea mesianică a Duhului Sfânt, ca o comparaţie aflată cel mai la îndemână.

Şi mai târziu Iorga avea să păstreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea să comunice: „Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creaţii pentru scena lirică în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o operă wagneriană”. Aşadar prima întâlnire a celor două genii, întâmplător (?) venite pe lume la Botoşani a fost cu certitudine un act de fascinaţie.

A urmat apoi etapa următoare de cuminecare şi aprofundare prin lectura nou apărutului volum, ediţia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care şi el, ca şi atâţia alţi liceeni, o citeau înfioraţi în nopţile internatului, faptul constituindu-se într-o mutaţie crucială – „o revoluţie”,  spune el - în fluxul formator al psihologiei şi personalităţii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin,  în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existenţial de altitudine, un standard al idealului către care Iorga avea să privească toată bogata sa existenţă, niciodată coborând mai jos de acest standard înalt  al gândului şi faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost şi etapa unor încercări poetice proprii, efemere,  aflate desigur sub tutela lui Eminescu.

Apoi a urmat o altă treaptă de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a rămas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul „cu o putere de intuiţie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem că a contribuit decisiv la aflarea propriului său drum aurit în istoria noastră frământată. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model  de urmat, dacă vreţi, după principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trăi literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tărâmuri compensatorii cum le numea subtila exegetă Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea să ştie  a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul său.

Iorga s-a străduit mereu să-l înţeleagă pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodată acest tezaur, dorind să-l reveleze şi altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei,  dar mai ales se pare  că a fost primul care a avut revelaţia complexităţii  eminesciene, numindu-l pe Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc” .Un rol de importantă prioritate îi revine lui Iorga în privinţa utilizării moştenirii eminesciene, el fiind  acela care a afirmat că orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merită să fie cunoscut”, luând seama la faptul că Eminescu, deşi n-a publicat paginile rămase în  manuscris, „dar nici nu le-a distrus, căci ştia bine că  sunt în ele diamante care aşteaptă numai ceva mai multă tăietură pentru a străluci deplin.”  Cei ce cunosc arealul eminescolgiei ştiu că din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduită, la antipodul căreia s-a situat, de pildă, G. Ibrăileanu (şi el aflat acum în anul 140 de la naştere!), cel care a condamnat cu indignare până şi fapta lui Maiorescu de-a fi încredinţat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia „domnia sa cu şapte lăcate”. Si tot el avea să exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: „Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontent idealul” (1903). Azi când generaţii de oameni ai spiritului  au trudit pe buchea eminesciană şi au adus după mai mult de un secol, la lumină scrisul său integral, mai apoi, prin strădania lui Noica şi acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar şi imaginea acestuia, vedem că intuiţia lui Iorga a fost cea corectă şi pe acel drum avea să meargă viitorimea.

Preocuparea lui Iorga pentru revelarea şi propagarea operei şi personalităţii eminesciene nu lipseşte nici din marile sale  intreprinderi, din cursurile sale universitare,  din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române ediţia din 1925,  şi, desigur din Istoria literaturii româneşti contemporane şi multe altele.

Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea să aducă noi valenţe, urmând depăşirea etapei de fascinaţie a versului, a imaginaţiei sale poetice şi aduncând preempţiunea laturii de conştiinţă civică şi naţională. Am afirmat în studiile noastre ideea existenţei unui metru etalon al existenţei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul său, faţă de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca să micşoreze distanţa fată de ideal, una dintre  manifestări fiind lupta pentru destinul optim al naţiunii sale, componenetă structurală a conştiinţei şi a faptei sale  pentru care întreaga sa gazetărie stă mărturie. Ei bine, e limpede că şi acest model a fost preluat, conştient sau doar intuitiv, de către Iorga cel care avea să fie numit  „Apostolul Neamului” şi să devină omul providenţial al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit  - preluând sintagma altcuiva  - “oameni ai energiilor luminate” de la Botoşani (la care se referă în principal lucrarea noastră Arcade septentrionale), de asta dată Emil Diaconescu, îl numeşte pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai strălucit ostaş al cugetării româneşti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregătit cu mândra lui viaţă de vitejească luptă pentru ceasul acesta”. Altădată institutorul C. Iordăchescu, autorul acestei sintagme, povesteşte într-un număr din 1919, în  aceeaşi publicaţie  în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga „a semănat pretutindeni în călătoriile sale prin toate regiunile româneşti, înflăcăratele sale credinţe” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare „le sorbeau cu nesaţiu”, rostite cu „acea elocinţă şi libertate de cuget  care sunt pecetea geniului său, subjugător de suflete”.

Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de strălucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu  că nu scria pentru pâine, făcându-şi râs de cei ce i-o dădeau cu o cumpănă prea mică, ci din căldura adevărată a unui suflet ce voia să facă bine nu sie însuşi… ci neamului întreg. În acest punct este vizibilă şi influenţa unei idei de forţă din gândirea eminesciană în acea concepţie-fanion a  lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin cultură" şi iluminare, care  vizează în mod sintetic ajungerea la unitate naţională prin  cultură organică, ceea ce, s-a spus pe bună dreptate, a fost un obiectiv esenţial din programul energetist de inspiraţie pur autohtonă al lui Iorga.

La fel, este de necontestat şi faptul că  teatrul lui Eminescu, faţă de care Iorga şi-a exercitat şi calităţile de istoric literar căutându-i originile, a exercitat de asemeni o adevărată fascinaţie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri şi rolul pe care l-a jucat în formarea conştiinţei naţionale „teatrul vagabond” adică turneele teatrale ce străbăteau ţara care, precum ştim, l-au fascinat şi l-au răpit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios că propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiraţia sa pentru dramaturgia eminesciană care l-a inspirat fără îndoială. Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că acest teatru pe care majoritatea covârşitoare a cunoscătorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fără calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scenă prima dată, tot de către… aţi ghicit! N.Iorga. Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa „Lais” în traducerea elastică a lui Eminescu pe care regizorul N. Massim o găsea mai bună decât originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciană Iorga se entuziasmează de calitatea dramei Bogdan Dragoş afirmând: „acest act ar putea fi reprezentat oricând”. Drama a fost  reprezentată aici, la Botoşani şi, după ştiinţa noastră, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciană este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani, în două rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de către marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mureş. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci,  pentru această piesă ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos şi Mira, pentru a lărgi aria de cunoaştere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea căruia m-am ocupat atunci, dar şi ţinând seama de opţiunea lui Iorga.

Neobositul şi prolificul Iorga nu putea să lipsească dintre editorii lui Eminescu, chiar dacă ediţia sa din 1922 nu este dintre cele de referinţă. In schimb a făcut tot ce-i stătea în puteri pentru stimularea şi popularizarea ediţiilor eminesciene câte au apărut în timpul vieţii sale, în genere,  scriind şi cuvântând despre  Eminescu, omul şi opera,  oricând avea ocazia, în comunicările sale academice,  în lecţiile ţinute la Universitatea de la Vălenii de Munte, în diferite discursuri, dar fără a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros să atragă şi alte personalităţi în această arie, precum  Caracostea sau Ion Pillat.

O latură consistentă a acestei activităţi s-a manifestat desigur şi în gazetăria lui Iorga, articolele şi  referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicaţiile sale „Neamul românesc”, „Semănătorul” ş.a., nu o dată sprijinindu-se pe rostiri şi gânduri eminesciene în polemicele sale, o listă a unor asemenea articole putând constitui substanţa unei considerabile antologii.

La fel, Iorga este  prezent la ceremonii şi festivităţi, dezveliri de busturi, precum cel de la Galaţi din 1911, la comemorări ale poetului, la tot felul de manifestări culturale şi, nu o dată, el este cel ce stimulează şi-şi  îndeamnă conaţionalii să edifice asemenea monumente şi modalităţi de nemurire a amintirii poetului, peste tot  cuvântul  adăugând un nou spot de lumină asupra lui Eminescu. Iată, de pildă,  articolul  trimis pentru reuşita numărului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botoşani (Câteva cuvinte pe care le-aţi dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sincer şi mai adânc cunoscător al vieţii româneşti, din tot locul şi din tot timpul”, adăugând aici şi considerentul cel mai de seamă, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: „prin nimic nu se arată valoarea unei generaţii mai bine decât prin ceea ce înţelege şi preţuieşte din viaţa sufletească de până atunci, a propriului  ei popor.”

Nu trebuia uitată nici activitatea sa dedicată cinstirii memoriei poetului la Ipoteşti, contribuţia sa la  adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii şi casei memoriale, care însă, din păcate şi nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura această clădire aducând-o în conformitate  cu originalul.

Dar poate cea mai remarcabilă funcţie a lui Iorga în această neobosită misiune autoasumată de-a nu lăsa să se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificată drept diplomaţie culturală, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A făcut şi aici tot ce era supra–omeneşte să facă, a scris şi inclus în  sinteze internaţionale  adevărate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stăpânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul şi în multele universităţi unde era invitat şi încununat cu titlul de doctor honoris causa. De menţionat că „Revista şcolii” de la Botoşani publică un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre  extraordinara vizită a lui Iorga în America. Să ne amintim şi că printre cursurile ţinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros şi plin de emoţie, Iorga ţine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei şi desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar şi cel mai înalt spirit în sud-estul Europei.  Păstrând proporţiile, semnatara acestor rânduri a susţinut după mulţi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenţă din Konstanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, după modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenţi că în literatura română  există un mare poet european pe care e musai să-l cunoască. Dar si în cursul de cultură si civilizaţie româneasca am evocat pe cei mari ai Botoşanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânără din Italia a exclamat că acest oraş care apare drept loc de naştere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de altă parte, auzind despre uriaşul număr de cărţi şi articole semnate de Iorga şi de universităţi din lume care l-au omagiat şi desemnat  drept doctor honoris causa, un tânăr german a exclamat „aber das ist ein echt übermensch!” („dar acesta e un adevărat supraom!” trad. red.)

Să mai menţionăm doar prima exegeză consistentă despre Eminescu apărută în limba franceză în publicaţia „Revue bleu” cu titlul „L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu”. Si aici am a face o conexiune cu Botoşanii căci am găsit acest studiu publicat în „Revista Moldovei” (în nr.11-12 din 1922), în traducere românească. Acest text destinat străinilor pe care Iorga dorea să-i convingă de dreptul spiritului naţiunii sale de-a fi demn de atenţia şi preţuirea lumii, nu a fost publicat după vreun manuscris oferit de Iorga redacţiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornică dintre redactorul şef Tiberiu Crudu şi marele apostol al neamului, ci  a fost tradus special pentru „Revista Moldovei” în mod impecabil de  către profesoara Cecilia Halunga de la „Şcoala normală de fete” din Botoşani după „Revue blue” din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceză. Aşadar, Revista Moldovei  prezenta astfel cititorilor săi în mod elocvent, faţa literaturii române pe care o arăta Nicolae Iorga lumii din afara ţării sale, demonstrând că, deşi acesta anatemiza  influenţa decadenţei Occidentului, se străduia din răsputeri să  stea drept în faţa acestuia în fruntea valorilor româneşti pe care voia să le integreze în lume. Inţelegând importanţa acestui text i-am acordat un spaţiu larg în cartea noastră  „Arcade septentrionale”. Amintesc aici şi de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleză realizat de Silvia Pankhurst, prefaţat de Bernard Shaw şi cu introducerea semnată de N. Iorga.

Şi câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime şi  de săpat în piatră n-a lăsat Iorga despre Eminescu! Iată câteva, dezarmant de puţine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depăşete măsura omenească şi poate de aceea oamenii au cam obosit să–l mai frecventeze şi să-l cerceteze, unele ce aveau să prefigureze revelări notorii de mai târziu: „Poetul acesta n-a fost numai poet… care să fii vânat tablouri, senzaţii, sunete. (...) El a fost cel puţin în aceeaşi măsură un cugetător, un luptător, un profet – da, un profet ca profeţii vechii Iudee, biciuind şi arzând, de o parte sfătuind şi revelând de alta, în numele aceluiaşi Dumnezeu al inţelepciunii” (1904). Sau altădată: „Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial” (1911).

Despre articolele din Curierul de Iaşi: „E o uimire câtă bogăţie, noutate, logică, prevedere, căldură, câtă mare  şi curată înţelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dări de seamă teatrale, notiţe despre cărţi… La fiecare moment marea sa putere de intuiţie fixează puncte sau deschide perspective cu totul nouă.” Altceva: „Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor… Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită”. „Eminescu este drumul către sănătatea acestui popor.”

Exemplele sunt enorm de multe  şi  toate vorbesc despre o neostoită fascinaţie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare măsură cel ce i-a însuflat foarte devreme  adolescentului Iorga, ceea ce avea să fie enorma sa energie luminată fără de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefică  în societatea omenească. Asa cum am încercat să relev în această cartela care m-am referit, în care am căutat să surprind monografia unei stări de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului naţional, o vreme diametral opusă celei de azi, totul se face cu personalităţi providenţiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevărat generator nuclear pentru atâţia alţii, transmiţători-releu până în capilarele societăţii. Ei bine, am încercat şi sper ca nu fără folos, să demonstrez ca până şi la originea acestei mişcări  de psihologie socială a stat acelaşi Eminescu cel care l-a hrănit sufleteşte şi i-a format mentalul lui Iorga fiindu-i fără putinţă de tăgadă, în lumina acestor argumente probatorii, un adevărat mentor spiritual.

Şi încă ceva, o tulburătoare coincidenţă. Eminescu a fost, se ştie, iniţiatorul şi coordonatorul proiectului cultural „Serbarea de la Putna”, aceea care a generat în 1871 mişcarea de conştiinţă menită să culmineze cu realizarea Marii Uniri al cărei om providenţial şi spirit dinamizator a fost N. Iorga, cel ce se năştea exact în  acelaşi an, al „Serbării de la Putna”. „Istoria este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu” spunea Eminescu şi aceste coincidenţe un pot decât să confirme afirmaţia. Parcă nu e întâmplătoare nici întâmplarea că în iune, luna tragicului sfârşit al lui Eminescu, se năştea cu 140 de ani în urmă, N. Iorga, cel ce avea să-i ducă mai departe cu atâta energie mesajul de conştiinţă.

Din păcate, contribuţia uriaşă a lui Iorga este ca şi uitată azi, ca şi întreaga lui personalitate monumenatală. De fapt, ignorarea qusitotală de azi a personalităţii sale se datorează  raportării la măsura omului  obişnuit - azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural - care nu poate cuprinde decât o cantitate limitată de informaţie, de cultură, chiar de  reacţie afectivă, toate depăşite fatalmente radical de dimensiunea supraomenească a personalităţii lui Iorga. Pentru că nu poate vedea decât un mic fragment şi pentru că întregul l-ar copleşi şi l-ar pune într-o umilitoare şi inconfortabilă inferioritate, omul de azi alege soluţia ignorării.

Şi totuşi nu e cu putinţă să se accepte tacit acest fenomen injust care  de fapt îl asasinează încă dată pe savantul admirat şi răsplătit de  atâtea foruri intelectuale naţionale şi internaţionale! Trebuie să reînvăţăm a ne apropria şi a ne duce pe umeri destinul naţional din care acest accident istoric benefic, această anomalie pozitivă numită Nicolae Iorga - venit pe lume tot în târgul  Botoşanilor - face parte integrantă şi demnă de toată slava şi mândria pe care trebuie să reînvăţăm a le trăi ca stări  faste ale „vieţii sufleteşti” şi să nu ne lăsam mereu copleşiţi doar de stările negative şi vibraţiile joase cu care ne inundă azi realitatea din jur.

-----------------------------------------------------------

^[1] N. Iorga, Eminescu, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iaşi, 1981. 

Ediţia I - 19, 20, 21 iulie 2013

Concursul de poezie „Adrian Păunescu” se va desfăşura în cadrul Festivalului Internaţional „Adrian Păunescu”. Ediţia I a acestui eveniment va avea loc în zilele de 19, 20 şi 21 iulie 2013, la Craiova, cu sprijinul Primăriei Municipiului Craiova, Consiliului Judeţean Dolj, Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Fundaţiei Culturale Iubirea, Fundaţiei Constantin şi Mişcării de Rezistenţă.

Concursul de poezie îşi propune să acorde o şansă scriitorilor care încă mai cred că talentul nu este un defect, ci o armă împotriva degradării generale la care asistăm de atâta vreme încoace. Pentru că Adrian Păunescu a refuzat mereu îngrădirea libertăţii de exprimare, concursul se adresează tuturor cetăţenilor români, indiferent de vârstă sau de experienţa lor literară.

Pentru a participa, trimiteţi maximum 5 poezii, scrise la calculator sau la maşină de scris, în trei exemplare, până pe data de 5 iulie 2013 (data poştei), pe adresa Fundaţiei Culturale Iubirea, pe Strada Dionisie Lupu nr. 84, sector 1, Bucureşti, cod poştal 010459 sau pe adresa de mail  concurspoezieadrianpaunescu@yahoo.com

De asemenea, alături de poezii, participanţii sunt rugaţi să precizeze câteva date personale, dintre care nu trebuie să lipsească numele şi prenumele din actul de identitate, data naşterii, profesia, adresa, telefonul şi, eventual, e-mailul.

Juriul format din personalităţi de prim rang ale literaturii române contemporane, prezidat de acad. Eugen Simion şi format din acad. Mihai Cimpoi, prof. Victor Crăciun, Vasile Tărâţeanu, Ion Brad, Viorel Cosma, acad. Eugen Doga, acad. Nicolae Dabija, Tudor Nedelcea, Andrei Păunescu, Adam Puslojic, Eusebiu Ştefănescu, va acorda următoarele premii:

Marele Premiu „Adrian Păunescu”- 2000 euro

Premiul I – 1000 euro;

Premiul II – 800 euro;

Premiul III – 500 euro

La acestea se vor putea adăuga una sau două menţiuni, constând în diplome şi cărţi, în funcţie de calitatea lucrărilor înscrise în concurs.

PRIMĂVARA AMINTIRILOR

Din pomii ninşi de floare strâng amintiri lăsate

În primăveri brodate cu vise colorate

Le pregătesc culcuşul prin bobocei – splendoare -

Când verde crud luceşte sub ochii-mi a mirare.

C-un val de bucurie, copilăreşti plăceri,

Parcă mă văd micuţă, de parcă am fost ieri,

Printre cireşi în floare şi adieri de vânt

Sub ploaia de miresme căzută pe pământ.

Iar florile de măr – mistere, puritate -

Prin părul meu se-aşează, ca o eternitate

Trăiesc o reverie şi-n tainice tăceri

Se-ntorc visele albe din alte primăveri...

MAI RĂSFOIESC O FILĂ...

Mai răsfoiesc o filă din timpul cel de ieri

Şi-atâtea amintiri în minte-mi năvălesc,

Tablouri nerostite uşor mă copleşesc

Fragmente de visare-n catifelate seri

Coboară lin pe fila de calendar de ieri.

Pe prag de vremi pictate-n culori abia şoptite

Îmbracă-n armonie momente inedite

E-o stranie chemare de doruri prăfuite

Rămase la răscrucea de vremuri, neclintite,

Trăiri sublime-ascunse în unduiri şoptite.

Printre miresme tari, păstrate în psaltire,

Privesc spre-acel luceafăr plăsmuitor de vise

Mă risipesc prin vremuri, nu chiar demult apuse,

În pas cu nostalgia flancată de-amintire

Când mă inundă-n linişti, ca taina din psaltire.

ÎNTR-O CASĂ CU CREDINŢĂ

Într-o casă cu credinţă, curată şi luminoasă

Doi copii, doi mici creştini, cu privirea lor duioasă

Lângă pat îngenunchează, cu gânduri dumnezeieşti

Rugăciunile-i inundă, vin de Sus, pe-aripi cereşti.

Căci de mici, buna-i învaţă chiar pe fiecare-n parte

Pe Cel Sfânt să-L preamărească şi-acum, şi mai departe

Ruga lor, duios şoptită, cu tot sufletul s-o spună

Ca să aibă somnul să lin, viaţa să le fie bună.

Să-nchine ruga lor astăzi la Dumnezeu şi la sfinţi

Semnul crucii să şi-l facă cu mâinile lor fierbinţi

Cerul să le pregătească viaţa, fagure de miere,

Şi Dumnezeu să-i ajute-ntr-un izvor de mângâiere.

RUGA BUNICII, DULCEA MEA LUMINĂ

În orice clipă-n suflet păstrez imagini vii:

Credinţa în Cel de Sus şi buna-ntre copii

Când, în fiece seară, plângea şi se ruga

Şi lângă pat, cu noi, smerită-ngenunchea.

Azi rugile-i fierbinţi necontenit mă cheamă

Îmi dau putere, alină din nou, de bună seamă

Nicicând uitate, poartă credinţă ce-i divină

Inima-mi umple, buna e dulcea mea lumină.

Simt Harul Sfânt, coboară pe drumurile vieţii

Mi-arată-ntruna malul ascuns de taina ceţii

Dumnezeiesc parfum şi străluciri de stele

Răspunsul magic este, al rugăciunii mele.

Sfânta Fecioară, Pruncul şi buna-ntre copii

Rămâne-vor de-a pururi scumpe icoane vii

Căci rătăcind prin lume, le port ca o comoară,

Doar ele mi-au sădit credinţă-n inimioară.

SCRISOARE PENTRU BUNICA

Azi, ţi-am scris, bunică dragă, „carte”, pe a ta adresă

Mesaj tainic în cuvinte plăsmuite-n miez de noapte

O să mi te liniştească, o să-ţi fie recompensă

N-am putut s-ajung la tine, rătăcitu-m-am prin şoapte.

Inima-mi e curcubeu şi ţi-am picurat culoare

Ca să-ţi ţină loc şi cald pentru lunga-mi absentare

Sufletul îţi pun, în rânduri de iubire, în scrisoare,

Lacrimile-ţi sunt sub gene, ştiu... fii înţelegătoare.

Căci nectar de mângâiere-ţi va sosi curând în prag

Locul meu va ţine „cartea”, până eu o să apar

Voi sosi, mă crede, bună, şi-o voi face cu mult drag

Chiar dacă-n ultima vreme, vin mai rar şi-apoi dispar...

Să citeşti atent, măicuţă, despre toate eu ţi-am scris

(Curând voi veni acasă, aşa cum şi tu ai vrea,)

Căci, ţesută în cuvinte, doar iubire ţi-am trimis

Ce-aş dori să stau cu tine, buna mea, de-a pururea!

Printre valuri de iubire, tu mi-ai fost adesea-n gând,

Dorul ţi-am păstrat în suflet, ce de tine e flămând

Doar citind vei înţelege din scrisoarea mea, plângând,

Căci pe-o lacrimă uscată-ţi scriu acuma, surâzând.

Mi-au rămas în suflet ruguri, tainele vrăjite-l poartă

Către casa părintească, îmbrăcată-n strai de vise,

Drumul vieţii nu se ştie, căci e hotărât de soartă,

Dar păstrez cu drag, bunico, boabe de-amintiri aprinse.

SUFLETUL BUNICII

Un suflet divin ce plânge-n depărtare,

E al bunicii mele, ce mă iubeşte tare,

Cu glasul de mătase se roagă zi şi noapte

Spunându-şi ruga sfântă-n aceleaşi calde şoapte.

Şi din mătăniii albe răsar gânduri curate

În murmur sfânt rostite, luate şi purtate

De coruri îngereşti în nesfârşiri de noapte

Cu binecuvântarea sădită printre şoapte.

Iar gândurile-alese, rostite-n glas fierbinte,

Stând pe genunchi plecată, crezând în cele sfinte,

Topesc cuvinte-n valul credinţei, un descânt,

Ca ele să m-ajute mereu pe-acest pământ.

Îi mulţumesc bunicii, cea blândă şi iubită,

Căci ştiu că-n orice clipă din rugă-s nelipsită

Azi vreau cu toată fiinţa, în braţe să o strâng

Să-i spun cât o iubesc, să o sărut râzând.

Lui George Bogdan

Moartea-i timpul nemailocuit.

*

Noi murim ce n-au murit străbunii.

*

Orb la orb nu-şi scoate ochi.

*

Cel cretin nu vede că nu vede.

*

Artele-s spălătorii de creier.

*

Şi elitrele se-aud în stele.

*

Mierla albă-i neagră în oglindă.

Cimitirul vesel casa lux

                                 INVITAŢIE

POESIS

Ca soarele şi luna, uneori

De vină să fie lumina primăverii,

vântul, în trecere, prin câmpul însângerat

de petalele macilor?

De vină să fie mireasma ploilor de vară,

luna plină

sau exploziile solare,

pentru paşii purtaţi peste pragul visului,

trezind, ca o adiere, suspine care

să ne-nsoţească lacrima de neoprit?

Poate că, aşa suntem noi, ca soarele

şi luna, uneori.

Un continent pierdut ce crede-n regăsire!

Îţi simt absenţa din fiecare trecere,

precum sunetul înăbuşit

al clopotului scufundat în adâncuri.

Şi zidul înălţat, ca un pumnal între noi,

Şi lumina

ce pâlpâie înspre ţărmul întunecat.

Sub cerul infinit stelele-au amuţit,

Am închis muzica,

Am stins valul,

Ştii bine, la puţini li se arată stelele.

E mai bine acum?

Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!

Suntem singuri în oceanul acesta,

risipeşte absenţa şi

umbrele rănilor neînchise în trecere.

Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!

Speranţa, ca o rază de soare,

ce-aşteaptă să străpungă abisul durerii,

uimirea şi necuprinderea ei.

În viaţă ne căutăm tot pe noi,

atingerea fiinţei,

o clipă, doar,

prin care râul-şi opreşte curgerea,

Tu, eu, - o respiraţie,

un gând care se dăruie -

Lumina ce trece

prin umbrele strânse, laolaltă, de norii înfloriţi,

Lumina risipită, apoi,

prin aerul străveziu al inimilor noastre.

Atinge-mi clipa eternităţii 

O busolă de aur ne-arată nevăzutul, 
Atât de multe lumi şi tot ce alţii-ascund! 

- Atinge-mi clipa eternităţii, iubitule, 
acel punct de lumină din Capela Sixtină! 
Cercurile ascund taina vieţii, 
În trepte este viaţa, urcă şi coboară, 
creşte şi descreşte, rămâne-n plus o informaţie 
şi zborul mai departe... 

În templul liniştii, un cântec de iubire, 
misterul inimii, 
Pe drumul mătăsii, mii de fiori, 
rotindu-se-n spirală, din centru, 
prin timp, 
către cercurile vieţii, în fiinţă. 
Scântei, din pulberi de stele, aprind 
nebănuite emoţii 
şi-o poartă se deschide 
către cerul, încă, nedeschis. 

În oceanul de întrebări, 
un singur răspuns, o singură respiraţie, 
o cheie, un cod cu litere de foc, 
o geometrie sacră, un univers unit 
cu-atâtea universuri lăuntrice. 

Aşa începe totul, un zbucium, 
furtuna dinaintea liniştii cerului 
şi-a valurilor, 
fluxul şi refluxul, 
trăiri până se-armonizează, 
ferestre spre lumina celor o mie de sori, 
intrând, apoi, în pacea interioară, spre infinit. 

Aşa se nasc creaţiile, picurând emoţie, 
- o clipă unică - 
Un joc e totul, un joc e viaţa! 
Jocul este baza creaţiei. Nebănuite stări 
ascund oamenii când atingerea 
este acolo unde sufletul cântă de bucurie, 
clipa conştientă a întregirii luminii. 

Păşind pe Calea Luminii, 
universul ne balansează multe fire, 
- Vino, iubitule, să împletim povestea noastră! 
Astăzi este apogeul simţirilor tale, 
îţi simt setea, iubito, 
Pătrundem într-un nou câmp 
şi-al lui vârtej. O scară este acolo, 
treptele sunt din flori, 
Când soarele pătrunde piatra, 
acolo stă poemul! 

Lacrimile de hoya tremură când 
respiraţia mea le-atinge, - un spectacol - 
Ţi-e teamă să urci, ţi-e teamă să cobori, 
Împărtăşim clipe de iubire, 
tremuri ca şi lacrima de hoya, 
- dulce moment - 
Până la ultima picătură savurezi extazul, 
respiraţia mea te epuizează, 
Când căldura te invadează 
se deschide lacrima... 
Ne arătăm sufletul, 
fără să fugim, fără să ne-ascundem, 
şi un miracol se-ntâmplă 
prin puterea credinţei, 
- unirea cerului cu pământul, 
călătoria vieţii în interiorul inimilor 
când iubirea se întoarce - 

Frunctele sunt cu sâmbure şi dulceaţă, 
dar trebuie să muşti din învelişul lor exterior, 
pentru-a ajunge la ele. 

Îţi place să atingi stelele, 
şi-ţi place să revii pe pământ. 
Ce mult contează clipa, iubito! 
Închid ochii, intens simţim vibraţia crescută 
în bucuria propriei fiinţe. 

În palme ţi-am prins sufletul, 
eu asta am simţit cu tine. 
- Eşti o cascadă, incredibilă stare, 
întinse emoţii. Te iubesc foarte adânc. 
Cine-mi poate explica asta? 
Lumina vieţii mele, pe tine te căutam! 
Ascultă cum curge muzica astrală 
şi şoapta lăuntrică, spre adevărul din noi, 
- izvor de apa vie - 
Sigilii desfăcute de soarele înălţat din inimi! 
Atingem ceruri. 
Cu forţa a mii de voci ne cântăm iubirea, 
Suntem peste tot şi niciunde, 
mereu noi paşi şi trepte vor fi în toate...

Nu ştie nimeni când cade o stea

Omul este cel ce ar trebui

să-şi vegheze lumina dată, iubirea!

Împreună trecem prin tenebrele care

ne-apasă din adâncuri,

Împrăştiem aurore spectrale,

ne scufundăm, puri şi drepţi,

pentru a ajunge

în melancolia verde a câmpului sufocat

de roşul sângeriu al macilor.

Călcăm uşor printre norii de nelinişte,

pătrundem în rănile translucide sfidând

legile gravitaţiei

şi sângele inimii pulsânde.

Prin nodul de lacrimi curg simţirile noastre,

Continuăm să mergem în umbra

penumbrei contopite

din promisiunea fiecărui vis.

Ne adâncim mereu mai departe

acolo unde regăsim, caldă,

amintirea unor timpuri necunoscute.

În curând vom atinge

culorile crepusculare ale apusurilor

stinse de ţipătul stelelor.

O corabie ce pluteşte uşor la marginea timpului!

Pentru că da, ne-am iubit, simţindu-te,

În coşul aşteptărilor ştiu că ai:

vreau comunicare, vreau atenţie,

vreau să mă vezi că sunt aici,

vreau să mă vezi şi când dorm,

vreau să mă înţelegi, fie şi doar, privindu-mă!

Dar, mai ales, să mă simţi în undă,

indiferent de distanţă. O artă a simţirilor!

Te-am simţit, eu nu mă simţeam,

Dragoste şi dorinţă, aşa s-a numit visul!

Închid ochii şi văd

secvenţe de mare iubire, sublime simţiri,

Două energii care unindu-se se înalţă,

un magnetism format în interior şi între noi.

Mă întreb, acum, ce este omul?

Scânteia divină care se manifestă

şi care-aşteaptă

să redevină scânteie divină!

Nu ştie nimeni când cade o stea - îmi spuneai

prin timpii risipiţi şi stingheri

ai cercului suferinţei, parcă fără sfârşit...

Cuvântul Luminii

Pe drumul spre lumină

mergi, mergi mereu,

înaintezi, chiar dacă, uneori,

eşti nevoit să te mai întorci,

dar mergi,

continui să mergi

prin emanaţiile umbrelor,

prin raza de lumină izvorâtă din En sof,

prin triada celorlalte nouă raze,

dincolo de metafora gândului,

dincolo de cerul cuvântului,

dincolo de punţile literelor,

dincolo de orice măsură a omului,

în adânc, tot mai adânc,

departe, tot mai departe,

treci de vămile atâtor lumi,

cu erorile, slăbiciunile, durerile

şi primejdiile lor,

treci prin fiecare cer emanat

unul dintr-altul,

treci de vârtejul norilor

în spirala creaţiei,

înaintezi prin visul din vis

din focul nepieritor al adevărului,

în adânc, tot mai adânc,

departe, tot mai departe,

dincolo de trecut,

dincolo de prezent,

spre Eternitate,

spre-a te cufunda, din nou,

în izvorul luminii.

Un zîmbet se întoarce acasă!

Este Zâmbetul care a făcut înconjurul lumii. S-a născut undeva, într-n sat aparent pierdut în Marea Câmpie Română, numit Ţigăneşti, la câţiva kilometri de Alexandria. Aparţine scriitoarei Elena Buică, cea care şi-a zis şi Buni. („De la bunică, dar şi de la... om bun, oameni buni!) Este un zâmbet special, care se adresează milioanelor de români sortiţi să trăiască în alte locuri decât cele unde au văzut lumina zilei şi s-au bucurat de dragostea părinţilor, de copilăria fericită, de primii fiori de dragoste. Este zâmbetul care se întoarce la obârşii, sau, la acel unic acasă prim, fiindcă lor, mai ales diasporiştilor,  li s-a menit de ursitoare să aibă şi un acasă doi, care, pentru Buni a fost să fie Toronto, în Canada!

Dacă Făt-Frumos şi-a trimis buzduganul să-i vestească sosirea, doamna Buică şi-a trimis acel unic şi fermecător zâmbet de bunică pe coperta unei cărţi care se numeşte...  „Zâmbind vieţii”! Apoi, neavând cal cu aripi şi mai multe inimi, s-a mulţumit cu avionul.  A făcut un prim popas în oraşul unde a profesat mulţi ani, Bucureşti, la Biblioteca Metropolitană! Să-şi  lanseze cartea. Nu exagerez, sala de la etaj a devenit neîncăpătoare, scaunele de prin birouri s-au îngrămădit la etaj, iar  bărbaţii au stat în picioare...  Acolo sus, la etaj, deşi erau orele 15, ore de somn, au fost câteva zeci de persoane, care mai întâi au trecut pe la masa unde literalmente trona zâmbetul Bunicii, au lăsat florile, sărutările şi îmbrăţişările.

Şi am realizat ceva uluitor, fantastic aş spune eu! Majoritatea celor prezenţi s-au sărutat şi văzut pentru prima dată în viaţă, faţă în faţă, deşi „s-au văzut” de zeci, poate sute de ori, şi-au citit cuvintele, eventual s-au şi auzit şi împrietenit pe sticla ecranelor şi au devenit prieteni, admiratori, normal, asta e altă poveste-problemă, nu? Mărturisesc, şi eu am schimbat mesaje cu unii dintre cei prezenţi, pe care tot acum i-am văzut pentru prima dată! Majoritatea celor prezenţi la eveniment au cel de al doilea acasă! La câţiva aş fi vrut să le mulţumesc personal pentru că au vorbit sau scris despre mine fără să ne fi cunoscut, citind din cele semnate de mine, şi asta de cele mai multe ori trecând prin filiera Buni! (Elisabeta Cîmpian, Georgeta Resteman, Adrian Erbiceanu şi alţii).

Privind cartea pe care mi-a oferit-o, care ne-a adunat aici, care se va lansa, gândul mă ducea la omul pentru care aceste zeci de persoane şi personalităţi, cunoscute, celebre care au venit s-o vadă, să vorbească despre Femeia care zâmbeşte, autoarea a şapte volume de proză scurtă: „Crâmpeie de viaţă”, „Gând purtat de dor” – monografie sentimentală - „Prin sita vremii”, „Oglindiri”, „Luminişuri”, „Intoarcerea spre obârşii",  „Zâmbind vieţii".

Şi poate ar mai trebui să spun că am primit „împuternicirea” din partea unor prieteni comuni, admiratori ai doamnei Buică, aflaţi la mii de kilometri depărtare cu domiciliul, dar aproape sufleteşte de cei care îşi lansează aici şi acum această carte: George Roca, din Australia, Marin Traşcă din Spania, Ionela Flood, din Anglia, Ariadna Petri din Israel. Zâmbetul despre care vorbeam a ajuns şi până acolo. Ca să nu mai vorbim despre alte mesaje de suflet care au venit din Belgia, Arizona, Germania, Cipru...

La cele opt decenii, căci optzeci de ani pare să definească o vârstă matusalemică, Buni declară că sufleteşte se simte ca o adolescentă! Şi evocă locurile, oamenii primului „acasă” pe care de abea aşteaptă să-l revadă în zilele următoare. O face tot zâmbind, dar parcă mai duios, cu o tentă de tristeţe sugerată de modulaţiile vocii, fiindcă-şi mărturiseşte teama că s-ar putea să nu mai poată reveni... că cel de al doilea „acasă” o aşteaptă...

Cred că toţi oamenii şi-au legat copilăria de un copac. Să nu uităm că arborii sunt motive poetice cu semnificaţii dintre cele mai diverse. Bradul, teiul, nucul, salcâmul, gorunul, mărul şi iată că alt pom cu fructe „gustate” de toată lumea care-şi face loc în literatură prin doamna Buică. Caisul! Şi nu numai, fiindcă evocând locurile natale constatăm că, departe de acasă-unu, dorul de primăvara teleormăneană nu se poate şterge deşi depărtarea se măsoară în distanţă şi zeci de ani.

Bunica vorbeşte despre carte, despre dorul nostru pe care elitiştii l-au botezat Compexul lui Ulisse. O fi, dar cuvântul dor spune mai multe! E o dublă întoarcere: în lumea afectivă şi în spaţiu. E aşa de greu să evoci lumea satului unde te-ai născut, părinţii, copilăria, şcoala, viaţa de salariat şi perioada când de aceste locuri trebuie să te  desparţi definitiv!

După ce am citit şi recitit pe sticlă, mărind caracterele, sutele de pagini din cărţile doamnei şi mai ales „Zâmbind vieţii”, lăcrimând de emoţia propriilor amintiri, alteori de oboseală... m-am întrebat cum de-a reuşit autoarea să evoce peste jumătate de secol de viaţă, să filtreze cu sensibilitatea omului ars de dorul pentru locurile natale propriile trăiri, amintiri.

„Întoarcere la origini” este  o monografie de suflet. Faptul că a trebuit să trăim „în altă ţară” l-am simţit şi eu fiindcă ţăranul din Bucovina priveşte cumva diferit viaţa faţă de cel de la Câmpie (Teleoltenia). Drum de întoarcere nu mai există. Aşa se face că încerc să înţeleg afirmaţia: „Canada este o ţară minunată, pe care o preţuiesc şi o iubesc fiindcă mi-a oferit multe motive să fiu fericită! Teleormanul este o provincie la fel de minunată!”  (Şi eu o preţuiesc şi o iubesc fiindcă m-a oferit multe motive să fiu fericit: o soţie, patru copii, mii de elevi, prietenii cu care mă mândresc şi...). Buni a ajuns mai aproape de obârşii!

Privesc în Sala de festivităţi a Bibliotecii Marin Preda din Alexandria, Teleorman, la cei mulţi chemaţi şi... cinste alexandrenilor foarte mulţi prezenţi. Din  nou doamna Buică ne poartă cu sfătoşenia de bunică prin timp îndărăt, la satul de baştină, Crăciunul din inima domniei Sale, la frumoasele vacanţe din ultimii ani, când a cutreerat prin America, Balcic, Cuba şi nu-i uită pe prietenii săi scriitorii, despre care afirmă că au scris cărţi care i s-au lipit de inimă... Mă bucur că sunt printre aceştia. Ascult glasul cald al poetei şi prietenei autoarei, Nicoleta Milea, care creionează drumul prin viaţă a Bunicii, dar mai ales ineditul paginilor de unde lipsesc spinii pe care realitatea cotidiană nu i-a putut smulge...  

Domnul Stan V. Cristea o roagă să fie ambasadoarea culurală a Teleormanului în Canada. Eu o citez: „Scrisul, prin cuvinte este o scară pe care poţi urca oricât de sus sau în viitor, poţi coborâ în adâncuri, chiar şi în acela al sufletului omenesc”. E mărturia de credinţă a autoarei! De ziua numelui mi-a trimis o felicitare; „Dumnezeu să vă dea un curcubeu după fiecare furtună! Şi un zâmbet  după fiecare lacrimă! Credinţa mea este aceea că Zâmbetul are putere de vindecare a necazurilor noastre, de aceea l-am cultivat în scrierile mele, dar şi în viaţa cotidină! Cartea care se lansează aici se numeşte „Zâmbind vieţii”! No comments! Sper s-o facă albineiii domniei-Sale!

Şi să mai ştiţi ceva! Oriunde ne aflăm, oriunde am fi trăit, noi doi şi alte câteva milioane de oameni născuţi în zisul spaţiu Carpato-Dunăreano-Pontic suntem mândri că suntem români! Aveţi ceva împotrivă, dragi prieteni de cuvânt frumos gândit şi scris?